Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 20 Iulie 2013 Ora: 15:14

Cine se va înălţa pe sine se va smeri, Şi cine se va smeri pe sine se va înălţa (Matei 23, 12) (II)

„Tu spui: «Viaţa mea e plină de suferinţe». Dar eu îţi voi răspunde - sau, mai curând, Domnul Însuşi îţi spune - «Smereşte-te, şi vei vedea că poverile ţi se vor transforma în odihnă», în asemenea măsură încât vei fi uimit tu însuţi şi vei spune: «Oare de ce eram altădată atât de chinuit şi întristat?». Acum eşti fericit pentru că ai devenit smerit şi harul lui Dumnezeu a venit asupra ta.
(...) Sufletul omului smerit este precum marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă suprafaţa apei, apoi se cufundă în adâncuri. La fel se duc la fund suferinţele în inima omului smerit, căci puterea Domnului este cu el. (...)Domnul nu se dezvăluie sufletului trufaş. Omul mândru, chiar dacă ar studia toate cărţile, nu-l va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Duhului Sfânt, iar Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
SFÂNTUL SILUAN, „Scrieri - Despre smerenie"

Păcatul lui Adam şi al femeii lui este, înainte de toate, păcatul mândriei, căci ei au pus propria lor voinţă deasupra voinţei lui Dumnezeu şi s-au lăsat ademeniţi de făgă- duiala mincinoasă a şarpelui: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5): „Mândria este principiul păcatului, care cuprinde toate for­mele pe care le poate lua răul: îngâmfarea, sla­va deşartă, setea de putere, împietrirea inimii, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproa­pelui; tendinţa de a se lăsa pradă visării, ima­ginaţia neînfrânată; îngrijorarea, deznădej­dea, ura; invidia, complexe de inferioritate şi uneori accese de desfrânare trupească; mistu­itoare frământare lăuntrică, nesupunere, tea­mă de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a-şi pune capăt vieţii, iar în cele din urmă, şi nu rareori, demenţă totală. Acestea sunt trăsătu­rile distinctive ale duhului diavolesc” (Sf. Siluan, op. cit., „Încercări duhovniceşti”).

Caracteristicile omului căzut în pute­rea necuratului sunt şi trăsăturile distincti­ve ale omenirii moderne, care reproduce păcatul lui Adam la scară colectivă şi mon­dială, astfel încât nu mai facem nicio dife­renţă între omul căzut în păcat şi omul pur şi simplu, însăşi noţiunea de păcat fiind su­primată din vocabularul omului modern. În lumea de azi, nimeni nu se mai teme de păcat şi nimeni nu mai luptă împotriva lui, dimpotrivă, „păcatul a devenit modă” (pr. Paisie Aghioritul), aşa încât ni se pare cât se poate de normal să cădem în păcatul lui Adam cât e ziua de lungă, fără măcar să ne mai dăm seama. Căci păcatul mândriei este permanent prezent în toate împrejurările vieţii de zi cu zi. Toate gândurile, ideile, do­rinţele, faptele noastre şi, în ultimă instan­ţă, întreaga noastră existenţă gravitează, precum asteroizii şi planetele, în jurul pro­priei noastre voinţe, care constituie centrul universului nostru mental. Tribunalul meu interior devine astfel instanţa supremă care îşi impune legile, judecăţile şi verdictele lu­mii întregi, în funcţie de ideile, gusturile şi preferinţele mele: într-un cuvânt, în func­ţie de ce îmi place sau nu. Astfel încât vo­inţa mea personală se substituie şi se opu­ne în permanenţă voinţei lui Dumnezeu, Care, din pricini ştiute numai de El, a făcut ca lucrurile să fie aşa cum sunt şi nu întot­deauna aşa cum aş vrea eu. De fiecare dată când mă revolt împotriva unui anume as­pect al lumii, al vieţii sau al societăţii care îmi displace sau mi se pare nedrept, mă re­volt împotriva voinţei lui Dumnezeu. Iar această opoziţie este un mod de a afirma că judecata mea e mai înţeleaptă şi mai dreap­tă decât cea a Tatălui ceresc – altfel spus, eu devin propriul meu dumnezeu. Astfel încât omul care judecă orice lucru sau per­soană în funcţie de ideile lui şi de ceea ce îi place sau nu – şi noi toţi suntem acel om – reproduce în permanenţă păcatul lui Adam, care a voit să fie egalul lui Dumnezeu, ho­tărând după placul lui ce e bine şi ce e rău. Prin urmare, orice voinţă care nu vine de la Dumnezeu este rea, orice judecată care se substituie judecăţii lui Dumnezeu este greşită. Toate adevărurile şi certitudinile raţiunii omeneşti nu au nicio substanţă re­ală prin natura lor proprie, dat fiind că sin­gura Fiinţă reală din univers este Dumnezeu şi că nu există nicio altă realitate în afara Lui.

Foto: Horea PrejaAtunci când ştim că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 19), smerenia este singura atitudine posibilă, conformă raţiunii şi ade­vărului: „Fericit este omul care îşi cunoaşte slă­biciunea. (...) Când omul a cunoscut şi a sim­ţit propria lui slăbiciune, el îşi ţine sufletul în afara mândriei care întunecă cunoaşterea şi păstrează în sine, ca pe o comoară, paza de sine. (...) Să nu-ţi laşi inteligenţa să se umfle. Nu te încrede în propriile tale puteri, pentru a nu cădea pradă slăbiciunilor firii. În acest caz, căderea îţi va da în vileag slăbiciunea. Să nu te bizui pe cunoaşterea ta, ca nu cumva vrăj­maşul să afle prilej de a te prinde în mrejele vi­cleniei lui. (...) Nu te lăuda niciodată cu lu­crările tale, ca să nu fii dat de ruşine. Căci Dumnezeu permite să se strice orice lucrare cu care se laudă omul, pen­tru ca el să fie smerit şi să înveţe smerenia”(Sf. Isaac Sirul, „Cuvântări duhovniceşti”).

Smerenia este sin­gura cale pentru a re­stabili legătura între om şi Dumnezeu, căci nu­mai cunoscând propriul nostru neant şi renunţând la duhul nostru pă­mântesc şi la voinţa noastră proprie vom putea primi Duhul lui Dumnezeu şi face vo­inţa Lui. „A renunţa” nu este, de altfel, termenul potrivit, căci renunţa­rea implică ideea de pierdere, de sacrificiu, atribuind o anume valoare lucrului pierdut, în vreme ce, atunci când retezăm voinţa noas­tră proprie, nu pierdem nimic altceva decât cauza suferinţelor şi nefericirii noastre, tot aşa cum un om bolnav nu poate deveni să­nătos decât „renunţând” la boală. Aşa cum bolnavul trebuie să se supună întru totul voinţei doctorului, care ştie mai bine decât el ce trebuie făcut pentru a-i vindeca boala, tot aşa omul molipsit de boala păcatului trebu­ie să se supună cu totul voinţei lui Dumnezeu. Prin urmare, oricare ar fi suferinţele şi încer­cările ce ni se ivesc în cale, trebuie „să credem cu tărie că nicio suferinţă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu” Căci toate încercările prin care ne este dat să trecem „sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântuirii noastre”(Stareţul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovni­ceşti”). Dat fiind că Dumnezeu „lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folosind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât si ceea ce numim întristare” (Stareţul Macarie, ibid.),trebuie să ne încredinţăm cu totul Tatălui ceresc, în toate împrejurările vieţii noastre: „Dacă renunţi la a te mai călăuzi sin­gur (...) si dacă te lepezi cu totul de voia ta, nu vei mai simţi niciodată întunericul greu al întristării”(Stareţul Leonida de la Optina). Atitudinea noastră în faţa încercărilor şi su­ferinţelor de orice fel trebuie să fie aceeaşi cu cea a lui Hristos pe Muntele Măslinilor: „Părinte, de voiesti, treacă de la Mine acest pa­har. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).

A se încrede în voinţa proprie, care vine din lume şi ne leagă de această lume, înseam­nă a face legământ cu vrăjmaşul omului, care ne făgăduieşte împărăţia acestei lumi, dacă ne închinăm lui: „şi I-a arătat toate împără­ţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înain­tea mea şi Te vei închina mie” (Matei 4, 9).

Numai supunându-ne cu totul voinţei lui Dumnezeu, fără a judeca hotărârile Lui după mintea noastră omenească şi fără a ne îndoi că tot ce ne trimite Tatăl ceresc nu poate fi decât spre binele nostru, vom pu­tea regăsi neprihănirea şi credinţa deplină în Dumnezeu a omului dinainte de păcat. Smerenia este aşadar singurul mod de a re­stabili legătura vie şi permanentă cu

Dumnezeu şi, în acelaşi timp, cel mai înalt mod de cunoaştere îngăduit omului, căci este întemeiat pe acest adevăr suprem: Dumnezeu este totul, şi fără El nu suntem nimic. Atunci când vom fi dobândit smere­nia desăvârşită – care nu este altceva decât credinţa desăvârşită – nu vom mai avea niciun fel de teamă, nici de îngrijorare, căci Îi vom fi încredinţat lui Dumnezeu întreaga noastră persoană şi întreaga noastră viaţă: „Omul care se încredinţează cu totul voinţei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de fur­tună, nici de tâlhari, de nimic. Si orice i s-ar întâmpla, el îsi spune: Acesta este placul lui Dumnezeu. (...) În acestfel putem păstra pa­cea în suflet si în trup. (...) Cea mai cu folos lucrare este de a ne încredinţa voinţei lui Dumnezeu si de a răbda încercările cu nădej­de” (Sf. Siluan, op cit., „Despre voinţa lui Dumnezeu şi despre libertate”).

Toate tulburările, spaimele, frământă­rile şi întristările noastre sunt o manifesta­re a voinţei proprii – şi deci a mândriei noas­tre – care se opune voinţei lui Dumnezeu. Iar leacul care vindecă toate bolile noastre sufleteşti şi duhovniceşti este smerenia: „Ai căzut din nou în melancolie si deznădejde! Ai uitat oare că aceeasi mână care pedepseste adu­ce si cele mai mari daruri? (...) Când nu suntem în stare să urcăm pe culmile virtuţii, tot ce ne rămâne de făcut este să coborâm în prăpas­tia smereniei. Smerenia este cel mai sigur mij­locitor înaintea feţei Domnului. Numai prin smerenie si osteneală cel din urmă va fi cel din­tâi. Deci fii cu bărbăţie!” (Stareţul Macarie de la Optina, op. cit.).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni