Preacuvioase părinte stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhov­niceşti, cum mai recunoaştem unpovăţuitor du­hovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, sme­rit la cuget şi blând în toată purtarea...

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţu­itor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se în­credinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rându­it să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din tem­niţă numai ca să-l văd pe părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă pri­mească la spovedit. De atunci înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească. Relaţia din­tre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

Preacuvioase părinte Iustin, dar ce aţi învă­ţat cel mai mult de la părintele Paisie Olaru?

Smerenia şi dragostea lui faţă de aproape­le. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neo­bosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

Este mai bine să dobândeşti tu puţină pri­cepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum reco­mandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

Dar până la vremurile acelea?

Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În în­chisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toa­te condiţiile exterioare prielnice contempla­ţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lip­siţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soare­lui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa ace­ea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creş­tineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sa­cadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să ui­tăm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezesc în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără aceas­tă trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul ru­găciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat Rugăciunea Inimii. Cea mai mare parte, însă, s-au bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţi­nuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar de viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru Rugăciunea Inimii, ei nu cu­noşteau nici Tatăl nostru. Chiar miniştrii ace­ia cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul Comunicaţiilor, au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat... , la 50-60 de ani.

Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvierea duhov­nicească a monahismului, astăzi?

Aceasta se va petrece odată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte odată cu aces­ta. Am ajuns la starea în care monahii s-au fă­cut precum mirenii, iar mirenii asemenea de­monilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească în zilele noastre?

Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi uni­tatea între noi, oamenii?

Este nevoie de multă rugăciune, căci ru­găciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele ma­teriale decât de cele duhovniceşti. Înainte, for­ţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită... Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din prorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti... Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi pute­re de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de Utrenie...

Vă mulţumesc mult, preacuvioase părinte Iustin, şi binecuvântaţi!...

Domnul!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!

Stelian Gomboş