Era vară, o vară mai grea decât celelal­te, era pentru prima dată după mulți ani când cerul părea că s-a închis cu adevărat și pur și simplu nu mai ploua deloc, nici măcar o singură picătură de ploaie nu a binecuvântat pământul mai multe luni de zile. Era cu adevărat greu să nu vezi nici măcar un mic nouraș pe cer, să nu simți măcar o mică adiere de vânt. și totuși vara mergea înain­te, la fiecare început de zi, pe străzile metro­polei în care cândva a strălucit marele Ierarh Irineu, toți alergau în direcții opuse și nimeni nu se oprea măcar o clipă, o singură clipă, o clipă care să-i facă să se întrebe oare de ce Domnul nu ne mai binecuvântează?

În acea vâltoare îmi îndreptam și eu în fi­ecare zi pașii spre locul de muncă și toate pă­reau la fel, o clipă care nu se mai termina, iar ploaia tot întârzia să vină; dar de ce oare toți păreau neschimbați, de ce nimeni nu se gân­dea la Domnul?

Una din zile urma însă să fie diferită, urma să fie ziua pe care nu o voi uita niciodată, ziua în care Domnul a hotărât să-l aducă pe Preasfințitul în vechea cetate franceză, din sim­plul motiv că pe acolo trebuia să treacă trenul care-l ducea la mănăstire și pe care urma să-l schimbe, neavând o legătură directă.

Preasfințitul a stat în oraș doar câteva ore, ore care au trecut ca o clipită, nu am reușit decât să cumpărăm noile bilete de tren și să gustăm câte ceva de-ale gurii, iar când am bă­gat de seamă, trenul se apropia de peron și era ora despărțirii, o despărțire deosebită, o despărțire care avea să le schimbe pe toate. Trenul se îndepărta încet de gară, iar eu nu-mi puteam rupe privirea de la vagonul care-l du­cea pe Preasfințitul; doar micile picături de ploaie care cădeau ușor, ușor pe fețele oame­nilor din jur m-au făcut îndată să-mi îndrept privirea spre cer și să realizez că afară înce­puse să plouă. Ploua lin, ușor, blând, ploua încet, fără grabă, așa cum se depărta și trenul Preasfințitului din gara care a devenit deo­dată un loc de bucurie, un loc unde toți s-au oprit din mers pentru o clipă, toți cei din jur au zâmbit și priveau mirați unii la alții, oare cum de plouă?

În acea clipă mi-am dat seama că picătu­rile de ploaie se prelingeau și pe fața mea, iar la un moment dat s-au îmbrățișat cu lacrimi­le care au început și ele să curgă pe obraji, se îmbrățișau și curgeau pur și simplu, curgeau, căci binecuvântarea Domnului era peste noi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni. Binecuvântarea a venit peste tot orașul, oraș în care pentru câteva ore a poposit Preasfințitul, iar odată cu el și Domnul Hristos, și a venit în toată simplitatea, cu toată bucuria, cu toată dragostea și cu toată inima, inimă în care am încăput cu toții – și cei drepți și cei nedrepți, și cei buni și cei răi, cu toții eram copleșiți în acele clipe...

Åži lacrimile continuau să-și croiască drum alături de picăturile de ploaie, iar în fața mea, parcă într-o clipită, mi-am văzut toată viața și am simțit că tocmai L-am văzut pe Domnul, L-am văzut pe Domnul în ochii Preasfințitului, care ne-a binecuvântat cu ambele mâini din tren, chiar în clipa în care norii se împingeau unii pe alții, certându-se care să ajungă mai repede să aducă binecuvântarea Domnului, nori care semănau cu oamenii care aleargă cu nerăbdare de la poarta dinspre drum către mă­năstire, ca nu cumva să piardă binecuvântarea de la începutul Liturghiei, că doar așa le po­runcise și Preasfințitul. Iar lacrimile curgeau în continuare. Curgeau, căci într-o clipită am înțeles că Domnul a fost tot timpul alături de mine, iar eu nici nu mi-am dat seama; și de câte ori nu L-am văzut...?

L-am văzut în ochii părintelui care m-a botezat, chiar dacă atunci aveam doar opt ani, privirea Domnului însă a rămas neschimbată, e aceeași privire pe care o vedem cu toții în ochii celor bolnavi atunci când mergem la spi­tal și îi cercetăm pe cei în neputință, iar ei ne zâmbesc și lacrimile lor nu fac altceva decât să se îmbine cu ale noastre, cu ploaia care se revarsă peste toți, cu binecuvântarea care vine în toată plinătatea. Aceeași privire pe care nu

o  pot uita, atunci când i-am dat unui sărac o haină, o haină care era pe mine, dar după ce am dat-o am simțit că îmi este mult mai cald, căci în ochii săracului L-am văzut pe Domnul, pe Domnul pe Care L-am văzut și în ochii ce­lui flămând când a primit în dar de mâncare, pe Domnul pe Care L-am văzut și în ochii ce­lui însetat și ai celui închis, ai celui prigonit și ai celui rătăcit – era mereu aceeași privire. Privire pe care am regăsit-o în nenumăratele spovedanii, mulți ani după ce Preasfințitul a plecat agale din gară în trenul pe care parcă și acum îl văd, iar chipurile luminate ale oame­nilor care ies din biserică după spovedanie ne încredințează că Domnul este cu noi.

Domnul a fost și este tot timpul cu mine, chiar dacă urechile mele sunt de multe ori în­fundate și nu aud glasul cel blând care zice Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.

În acea zi am înțeles de ce plouă tuturor și am simțit cu adevărat cât de mare e inima Domnului. De atunci și până astăzi a plouat de nenumărate ori, iar de fiecare dată când plouă, gândul îmi fuge la Domnul și sunt copleșit, căci nimic nu am făcut vrednic de binecuvântarea Lui, dar afară totuși plouă, plo­uă ca în ziua în care Preasfințitul a adus ploa­ia în oraș, a adus binecuvântarea Domnului.

leromonah Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma