Era vară, o vară mai grea decât celelal­te, era pentru prima dată după mulţi ani când cerul părea că s-a închis cu adevărat şi pur şi simplu nu mai ploua deloc, nici măcar o singură picătură de ploaie nu a binecuvântat pământul mai multe luni de zile. Era cu adevărat greu să nu vezi nici măcar un mic nouraş pe cer, să nu simţi măcar o mică adiere de vânt. şi totuşi vara mergea înain­te, la fiecare început de zi, pe străzile metro­polei în care cândva a strălucit marele Ierarh Irineu, toţi alergau în direcţii opuse şi nimeni nu se oprea măcar o clipă, o singură clipă, o clipă care să-i facă să se întrebe oare de ce Domnul nu ne mai binecuvântează?

În acea vâltoare îmi îndreptam şi eu în fi­ecare zi paşii spre locul de muncă şi toate pă­reau la fel, o clipă care nu se mai termina, iar ploaia tot întârzia să vină; dar de ce oare toţi păreau neschimbaţi, de ce nimeni nu se gân­dea la Domnul?

Una din zile urma însă să fie diferită, urma să fie ziua pe care nu o voi uita niciodată, ziua în care Domnul a hotărât să-l aducă pe Preasfinţitul în vechea cetate franceză, din sim­plul motiv că pe acolo trebuia să treacă trenul care-l ducea la mănăstire şi pe care urma să-l schimbe, neavând o legătură directă.

Preasfinţitul a stat în oraş doar câteva ore, ore care au trecut ca o clipită, nu am reuşit decât să cumpărăm noile bilete de tren şi să gustăm câte ceva de-ale gurii, iar când am bă­gat de seamă, trenul se apropia de peron şi era ora despărţirii, o despărţire deosebită, o despărţire care avea să le schimbe pe toate. Trenul se îndepărta încet de gară, iar eu nu-mi puteam rupe privirea de la vagonul care-l du­cea pe Preasfinţitul; doar micile picături de ploaie care cădeau uşor, uşor pe feţele oame­nilor din jur m-au făcut îndată să-mi îndrept privirea spre cer şi să realizez că afară înce­puse să plouă. Ploua lin, uşor, blând, ploua încet, fără grabă, aşa cum se depărta şi trenul Preasfinţitului din gara care a devenit deo­dată un loc de bucurie, un loc unde toţi s-au oprit din mers pentru o clipă, toţi cei din jur au zâmbit şi priveau miraţi unii la alţii, oare cum de plouă?

În acea clipă mi-am dat seama că picătu­rile de ploaie se prelingeau şi pe faţa mea, iar la un moment dat s-au îmbrăţişat cu lacrimi­le care au început şi ele să curgă pe obraji, se îmbrăţişau şi curgeau pur şi simplu, curgeau, căci binecuvântarea Domnului era peste noi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni. Binecuvântarea a venit peste tot oraşul, oraş în care pentru câteva ore a poposit Preasfinţitul, iar odată cu el şi Domnul Hristos, şi a venit în toată simplitatea, cu toată bucuria, cu toată dragostea şi cu toată inima, inimă în care am încăput cu toţii – şi cei drepţi şi cei nedrepţi, şi cei buni şi cei răi, cu toţii eram copleşiţi în acele clipe...

Şi lacrimile continuau să-şi croiască drum alături de picăturile de ploaie, iar în faţa mea, parcă într-o clipită, mi-am văzut toată viaţa şi am simţit că tocmai L-am văzut pe Domnul, L-am văzut pe Domnul în ochii Preasfinţitului, care ne-a binecuvântat cu ambele mâini din tren, chiar în clipa în care norii se împingeau unii pe alţii, certându-se care să ajungă mai repede să aducă binecuvântarea Domnului, nori care semănau cu oamenii care aleargă cu nerăbdare de la poarta dinspre drum către mă­năstire, ca nu cumva să piardă binecuvântarea de la începutul Liturghiei, că doar aşa le po­runcise şi Preasfinţitul. Iar lacrimile curgeau în continuare. Curgeau, căci într-o clipită am înţeles că Domnul a fost tot timpul alături de mine, iar eu nici nu mi-am dat seama; şi de câte ori nu L-am văzut...?

L-am văzut în ochii părintelui care m-a botezat, chiar dacă atunci aveam doar opt ani, privirea Domnului însă a rămas neschimbată, e aceeaşi privire pe care o vedem cu toţii în ochii celor bolnavi atunci când mergem la spi­tal şi îi cercetăm pe cei în neputinţă, iar ei ne zâmbesc şi lacrimile lor nu fac altceva decât să se îmbine cu ale noastre, cu ploaia care se revarsă peste toţi, cu binecuvântarea care vine în toată plinătatea. Aceeaşi privire pe care nu

o  pot uita, atunci când i-am dat unui sărac o haină, o haină care era pe mine, dar după ce am dat-o am simţit că îmi este mult mai cald, căci în ochii săracului L-am văzut pe Domnul, pe Domnul pe Care L-am văzut şi în ochii ce­lui flămând când a primit în dar de mâncare, pe Domnul pe Care L-am văzut şi în ochii ce­lui însetat şi ai celui închis, ai celui prigonit şi ai celui rătăcit – era mereu aceeaşi privire. Privire pe care am regăsit-o în nenumăratele spovedanii, mulţi ani după ce Preasfinţitul a plecat agale din gară în trenul pe care parcă şi acum îl văd, iar chipurile luminate ale oame­nilor care ies din biserică după spovedanie ne încredinţează că Domnul este cu noi.

Domnul a fost şi este tot timpul cu mine, chiar dacă urechile mele sunt de multe ori în­fundate şi nu aud glasul cel blând care zice Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

În acea zi am înţeles de ce plouă tuturor şi am simţit cu adevărat cât de mare e inima Domnului. De atunci şi până astăzi a plouat de nenumărate ori, iar de fiecare dată când plouă, gândul îmi fuge la Domnul şi sunt copleşit, căci nimic nu am făcut vrednic de binecuvântarea Lui, dar afară totuşi plouă, plo­uă ca în ziua în care Preasfinţitul a adus ploa­ia în oraş, a adus binecuvântarea Domnului.

leromonah Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma