Deşi aparţin aceluiaşi câmp semantic, co­municarea, fiecare dintre aceste cuvinte - dia­log, conversaţie - pare să fie folosit în conjunc­turi diferite, şi de aici încărcătura de sens diferită. Întrebarea ar fi: în ce termeni ne rapor­tăm noi la Dumnezeu şi la oameni? Dialog sau conversaţie? Din punct de vedere etimologic, cuvântul „conversaţie” provine din latinescul con-versare,care înseamnă „a şedea împreună’” În general, conversaţia poate fi înţeleasă ca su­perficială şi fără acoperire largă în timp. Este politicoasă şi cordială: fiecare ne exprimăm opi­nia fără să ne implicăm prea mult şi fără să dăm o importanţă crucială părerilor celorlalţi. Conversaţia este un schimb de informaţii sau date fără prea mare interes acordat urmărilor. Întrucât părerile despre un anumit subiect ale fiecărui participant sunt deja formate, conver­saţia nu face altceva decât să le aducă în discu­ţie ca fapt divers. Această formă de comunica­re nu are neapărat reguli stricte: se poate trece în voie de la un subiect la altul, se pot exprima păreri diferite sau chiar contradictorii; nu-i acor­dăm mare valoare în sine, fiind mai degrabă destinată unei informări „subţiri” şi pentru pe­trecerea plăcută a timpului.

Dialogul, în schimb, pare a fi forma de co­municare ce se apropie şi care răspunde poa­te cel mai deplin nevoii fundamentale a omu­lui „de a se consolida şi de a spori în existenţă”^[1]. El presupune atenţie şi consideraţie, respect şi înţelegere reciprocă între cel puţin două per­soane. Etimologic, provine din cuvintele gre­ceşti dia, care înseamnă „prin” sau „cu”, şi lo­gos,care înseamnă „vorbire”. În dialog nu există competiţie: fiecare participă în mod al­truist cu ceea ce aresau este, întrucât nu eşti numai ceea ce spui, ci şi ceea ce faci; dăruieşti prin cuvinte ceea ce ai devenit printr-un anu­mit mod de viaţă. Comunicarea prin dialog mai presupune astfel şi un acord deplin între cuvânt şi viaţă, altfel se cade în ipocrizie. Întrucât nimeni nu se poate împlini exclusiv prin sine, dialogul înseamnă împărtăşire de ce­lălalt, îmbogăţire şi susţinere reciprocă. În di­alog cu omul, Dumnezeu i se face acestuia din urmă „hrană”, euharistie. Iar dacă suntem fă­cuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înseamnă că fiecare din noi avem această ca­pacitate de a deveni „hrană spirituală” pentru celălalt prin viaţa şi prin faptele noastre, prin darurile (talanţii) pe care fiecare dintre noi le- am primit de la Dumnezeu, prin virtuţile noas­tre. Nu trebuie să aştept ca celălalt să mi se facă mie „hrană”, ci eu, în primul rând, să mă silesc spre aceasta. Mai fericit este a da decât a primi, dar as mai adăuga că fericit este si cel ce stie să primească chiar si atunci când i se pare că are suficient: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, spune Sfântul Apostol Pavel^[2]. Căci oricare ar fi certitudinea de care ar fi stăpânit cel suficient siesi, aceasta nu si-a putut-o da singur, ci, din contră, a primit-o de la alţii. Iată cum subliniază părintele Stăniloae importanţa faptului de a-i acorda celuilalt aten­ţia noastră: „Cât de mult trăim prin atenţiunea altora si prin atenţiunea noastră la ei, prin ten­siunea, prin strigătul după comuniune chiar dacă nu este realizată deplin, ne-o arată faptul că, oricât de egoistă ne-ar fi viaţa, oricât de ab­sorbită de grija satisfacerii pasiunilor egoiste prin tot ceea ce ne stă la dispoziţie - chiar si prin persoanele altora -, totusi nervul de via­ţă dătător al străduinţelor noastre e preocupa­rea de opinia altora, e gândul permanent la al­ţii, la lauda lor, la respectul lor, la ochii lor care credem că ne urmăresc, chiar dacă nu ne ur­măresc de fapt. Dacă un om ar fi sigur că nu-l urmăreste nimeni cu atenţiunea sa, n-ar putea trăi, i-ar lipsi oxigenul”^[3].

În măsura în care reusesc să mă prefac în „hrană spirituală” pentru celălalt, mă apro­pii de împlinirea vieţii mele. Subliniez, de împlinirea ei si nu de sensal ei. Pentru că sen­sul vieţii omului este dialogul, în iubire, cu Dumnezeu si cu aproapele, iar tot ce decur­ge de aici, din acest dialog, nu sunt, de fapt, decât roadele care duc spre o mai deplină îm­plinire si desăvârsire a vieţii mele. Suportul vieţii mele este în primul rând Dumnezeu. Fără El, existenţa mea nu ar avea nici un sens. Fără El nici n-as exista, de fapt. „Iubirea (care este Dumnezeu) e una cu însăsi existenţa”^[4], spunea părintele Stăniloae. De asemenea,

Sfântul Ioan Damaschin îndeamnă, în Dogmaticasa: „Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, si culege din toate un sin­gur fruct, pe Mine, viaţa cea adevărată. Toate să-ţi rodească viaţa, iar împărtăsirea cu Mine fă-o întărirea existenţei tale. În chipul aces­ta vei fi nemuritor”^[5].

Astfel, a prefera conversaţia dialogului, ca modalitate constantă de comunicare cu Dumnezeu si cu oamenii, este totuna cu a pre­fera o existenţă îngustă, săracă si fără culoare unei existenţe bogate, săţioase si multicolore. Conversaţia îsi are, bineînţeles, rostul ei: te poţi bucura de ea ca de o boare de vânt într-o zi caniculară; dar tot asa si trece, nelăsând mai nimic în urma ei.

„Restrânsă la sine”, explica părintele Stăniloae, „persoana omenească se îngustează, prin neputinţa de a se actualiza singură, de a-si realiza toate posibilităţile. Mai ales, sărăceste în lipsa unei noutăţi reale, absolute, a unei spon­taneităţi pe care i-o procură numai relaţia în­treţinută colocvial si deplin, convivial, cu se­menii: stiind unul de altul, cunoastem si mai mult că existăm. Iar aceasta înseamnă că de fapt existăm si mai mult. Numai printr-o comuni­care în dragoste se realizează deplin persoana umană, căci umanizarea este legată de comu­niunea tot mai adâncă dintre oameni. Dacă per­soana e viaţă pentru si prin alte persoane, ea nu poate fi fără altele. Diferenţele interumane - care ţin de unicitatea persoanei, de sex, de vâr­stă si rasă, de cultură si de sânge - reclamă di­alogul si împărtăsirea, îmbogăţirea si susţinerea reciprocă, pentru că nimeni nu se poate împli­ni exclusiv prin sine.”^[6]

Astfel, dialogul, conversaţia sunt numai două din multiplele forme de comunicare pe care omul le poate aborda în raportul său cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Modul mai profund sau mai puţin profund de abordare a acestei comunicări (oricare ar fi, în definitiv, forma ei) rămâne la latitudinea omului, în funcţie de măsura în care acesta doreşte sau nu să se im­plice în aceasta. Şi în măsura în care o face, în aceeaşi măsură se şi împlineşte ca Om. „Ce se­meni, aceea şi culegi”, mai spune o vorbă din popor: şi aici, pe pământ, şi în veşnicie. Căci dacă moartea ar încheia definitiv existenţa noastră, toate aceste nevoi de comuniune, de comunicare cu celălalt şi, implicit, cu Dumnezeu nu şi-ar mai avea rostul.

Natura noastră este una ce reclamă veşni­cia, iar sensul adevărat spre care tinde fiinţa noastră şi pe care ea îl caută începe de aici, de pe pământ, prin aceste forme de comunicare şi se desăvârşeşte în veşnicie. Calitatea lor ţine de fiecare dintre noi.

„Era odată un bătrân care îşi ducea viaţa la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr care trecea într-o zi pe acolo se apropie de el şi zise: «Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locu­itorii acestei cetăţi?».

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: «Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?». «Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am pu­tut pleca de acolo!» «Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi», răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare. Bătrânul îl întrebă, la rândul lui: « Cum erau locuitorii ce­tăţii de unde vii?». « Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.» «Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi», răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămi­lele la adăpat auzise răspunsurile date de bătrân. Aşteptă ca ultimul tânăr să se depărteze, apoi se apropie de bătrân şi îi zise cu mirare şi reproş: «Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul di­ferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adre­sează două persoane? Ţi se pare cinstit?»

«Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în tre­cut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva de­cât ceea ce ştim noi să găsim în ei».

Negustorul plecă cugetând adânc la vorbe­le bătrânului şi găsi că acesta avea dreptate.^[7]

Iuliana Trancă, Paris

Note: