În miezul procesului de „desfigurare” a omului şi a lumii la care asistăm neputin­cioşi, în ziua de 6 august ne este dat să prăznuim luminosul Praznic al Schimbării la Faţă, al „transfigurării” sau „preschimbării” (gr. metamorphosis) Domnului pe Muntele Tabor.

De fapt, Domnul Hristos lasă să transpa­ră, înaintea a trei dintre ucenicii Săi, slava Sa cea dumnezeiască, prin înfăţişarea cea ome­nească, faţa Lui preschimbându-se şi deve­nind „ca soarele”, iar hainele Lui devenind „albe ca lumina”... Mai precis, harul cel dum­nezeiesc străbate prin chipul cel de om al Mântuitorului, pentru a ne revela prototipul sau „modelul” icoanei care suntem chemaţi să devenim fiecare dintre noi. Chipul lumi­nos al Domnului ne descoperă (revelează) umanitatea Sa cea îndumnezeită prin unirea cu dumnezeirea Sa, după fire, pentru a ne ară­ta calea unirii noastre cu El, după har.

Praznicul „preschimbării” la Chip a Domnului nu rămâne însă ceva ce s-a pe­trecut în trecutul îndepărtat, ci constituie un prilej pentru noi, cei de azi, de a ne îm­părtăşi, precum cei trei ucenici odinioară, de lumina şi slava Domnului, ca unii care suntem „chemaţi”, prin slava şi prin pute­rea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi pre­ţioase făgăduinţe, ca prin ele să ne facem părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de „stri­căciunea poftei celei din lume” (cf. 2 Pt. 1, 3-4). Acesta constituie, de fapt, antidotul la procesul de „desfigurare” la care ne su­pune duhul lumii acesteia, schimonosindu-ne trăsăturile armonioase pe care le-am primit atunci când ne-am născut „din nou, din apă şi din Duh”, la Botez. Pe de o par­te, în lumina Chipului Domnului ce stră­luceşte peste noi, ne este dat să ne vedem scâlcierile şi malformaţiile la care a fost su­pusă „icoana” pe care Duhul Sfânt a înte­meiat-o în noi şi a pecetluit-o la Botez, ve­dere care ne-ar putea de-a dreptul înspăimânta, dacă nu ar fi, pe de altă par­te, Harul cel înnoitor şi luminător de suflet care se revarsă astăzi cu prisosinţă peste noi. Astfel, primul efect al acestei duioase lumini ce se revarsă peste noi din Chipul lui Hristos este curăţitor şi de conştiinţă trezitor, arătându-ne, prin contrast, necu- răţia care se acumulează subtil, dar real şi concret în noi. Acesta se face temeiul po­căinţei celei adevărate, adică al reconside­rării darului „luminării” primite la Botez şi al întoarcerii dinspre sine şi dinspre lume spre Izvorul Vieţii şi al Luminii celei ade­vărate Care ne-a făcut una cu El, făcându-ne părtaşi Trupului şi Sângelui Său, prin care ne curăţeşte de păcate şi ne vindecă de toată lucrarea stricăciunii.

Lumina „cea pururea fiitoare” a Dom­nului străluceşte astăzi „şi nouă, păcătoşilor”, făcând ca bucuria de „a (ne) vedea” propri­ile neajunsuri să fie mai mare decât întris­tarea care ne cuprinde atunci când ne rănim de păcatele şi scăpătările noastre. Lumina care izvorăşte din chipul Domnului ne cu- răţeşte şi ne înnoieşte nu numai la praznicul Preschimbării Sale pe Tabor, ci se revarsă peste noi duios la fiecare Dumnezeiască Li­turghie când, înainte de citirea Evangheliei, invocăm „să strălucească în inimile noastre lumina cea curată (neamestecată) a dumnezeirii”, prin cuvântul care ni se citeşte şi care este „lumina cea adevărată care lumi­nează pe tot omul ce vine în lume” (cf. In. 1). Iar la sfârşitul Sfintei Liturghii, după ce ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Dom­nului, cântăm cu toţii: „Am văzut lumina cea adevărată...”, ca unii care am contemplat cu ochii inimii pe Cel ce pentru noi S-a în­trupat şi Care, în ciuda întunecimii din noi, a binevoit să vină „să ne sfinţească pe noi”, unindu-se cu noi, întru a noastră curăţire şi înnoire.

Aceluia îi aducem slavă şi mulţumită pentru a ne fi dat „haină luminoasă” şi pen­tru că S-a făcut lumină nouă şi lumii, pen­tru a ne fi călăuză, prin Cuvântul Său şi prin pururea prezenţa Sa, în întunericul în care ne este dat să peregrinăm, spre a ne face veşnic părtaşi la Lumina Sa cea fără de apus!

La Praznicul Schimbării la Faţă a Dom­nului Iisus Hristos, anul mântuirii 2013.