În miezul procesului de „desfigurare” a omului ÅŸi a lumii la care asistăm neputin­cioÅŸi, în ziua de 6 august ne este dat să prăznuim luminosul Praznic al Schimbării la FaÅ£ă, al „transfigurării” sau „preschimbării” (gr. metamorphosis) Domnului pe Muntele Tabor.

De fapt, Domnul Hristos lasă să transpa­ră, înaintea a trei dintre ucenicii Săi, slava Sa cea dumnezeiască, prin înfăÅ£iÅŸarea cea ome­nească, faÅ£a Lui preschimbându-se ÅŸi deve­nind „ca soarele”, iar hainele Lui devenind „albe ca lumina”... Mai precis, harul cel dum­nezeiesc străbate prin chipul cel de om al Mântuitorului, pentru a ne revela prototipul sau „modelul” icoanei care suntem chemaÅ£i să devenim fiecare dintre noi. Chipul lumi­nos al Domnului ne descoperă (revelează) umanitatea Sa cea îndumnezeită prin unirea cu dumnezeirea Sa, după fire, pentru a ne ară­ta calea unirii noastre cu El, după har.

Praznicul „preschimbării” la Chip a Domnului nu rămâne însă ceva ce s-a pe­trecut în trecutul îndepărtat, ci constituie un prilej pentru noi, cei de azi, de a ne îm­părtăÅŸi, precum cei trei ucenici odinioară, de lumina ÅŸi slava Domnului, ca unii care suntem „chemaÅ£i”, prin slava ÅŸi prin pute­rea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari ÅŸi pre­Å£ioase făgăduinÅ£e, ca prin ele să ne facem părtaÅŸi dumnezeieÅŸtii firi, scăpând de „stri­căciunea poftei celei din lume” (cf. 2 Pt. 1, 3-4). Acesta constituie, de fapt, antidotul la procesul de „desfigurare” la care ne su­pune duhul lumii acesteia, schimonosindu-ne trăsăturile armonioase pe care le-am primit atunci când ne-am născut „din nou, din apă ÅŸi din Duh”, la Botez. Pe de o par­te, în lumina Chipului Domnului ce stră­luceÅŸte peste noi, ne este dat să ne vedem scâlcierile ÅŸi malformaÅ£iile la care a fost su­pusă „icoana” pe care Duhul Sfânt a înte­meiat-o în noi ÅŸi a pecetluit-o la Botez, ve­dere care ne-ar putea de-a dreptul înspăimânta, dacă nu ar fi, pe de altă par­te, Harul cel înnoitor ÅŸi luminător de suflet care se revarsă astăzi cu prisosinÅ£ă peste noi. Astfel, primul efect al acestei duioase lumini ce se revarsă peste noi din Chipul lui Hristos este curăÅ£itor ÅŸi de conÅŸtiinÅ£ă trezitor, arătându-ne, prin contrast, necu- răÅ£ia care se acumulează subtil, dar real ÅŸi concret în noi. Acesta se face temeiul po­căinÅ£ei celei adevărate, adică al reconside­rării darului „luminării” primite la Botez ÅŸi al întoarcerii dinspre sine ÅŸi dinspre lume spre Izvorul VieÅ£ii ÅŸi al Luminii celei ade­vărate Care ne-a făcut una cu El, făcându-ne părtaÅŸi Trupului ÅŸi Sângelui Său, prin care ne curăÅ£eÅŸte de păcate ÅŸi ne vindecă de toată lucrarea stricăciunii.

Lumina „cea pururea fiitoare” a Dom­nului străluceÅŸte astăzi „ÅŸi nouă, păcătoÅŸilor”, făcând ca bucuria de „a (ne) vedea” propri­ile neajunsuri să fie mai mare decât întris­tarea care ne cuprinde atunci când ne rănim de păcatele ÅŸi scăpătările noastre. Lumina care izvorăÅŸte din chipul Domnului ne cu- răÅ£eÅŸte ÅŸi ne înnoieÅŸte nu numai la praznicul Preschimbării Sale pe Tabor, ci se revarsă peste noi duios la fiecare Dumnezeiască Li­turghie când, înainte de citirea Evangheliei, invocăm „să strălucească în inimile noastre lumina cea curată (neamestecată) a dumnezeirii”, prin cuvântul care ni se citeÅŸte ÅŸi care este „lumina cea adevărată care lumi­nează pe tot omul ce vine în lume” (cf. In. 1). Iar la sfârÅŸitul Sfintei Liturghii, după ce ne împărtăÅŸim din Trupul ÅŸi Sângele Dom­nului, cântăm cu toÅ£ii: „Am văzut lumina cea adevărată...”, ca unii care am contemplat cu ochii inimii pe Cel ce pentru noi S-a în­trupat ÅŸi Care, în ciuda întunecimii din noi, a binevoit să vină „să ne sfinÅ£ească pe noi”, unindu-se cu noi, întru a noastră curăÅ£ire ÅŸi înnoire.

Aceluia îi aducem slavă ÅŸi mulÅ£umită pentru a ne fi dat „haină luminoasă” ÅŸi pen­tru că S-a făcut lumină nouă ÅŸi lumii, pen­tru a ne fi călăuză, prin Cuvântul Său ÅŸi prin pururea prezenÅ£a Sa, în întunericul în care ne este dat să peregrinăm, spre a ne face veÅŸnic părtaÅŸi la Lumina Sa cea fără de apus!

La Praznicul Schimbării la FaÅ£ă a Dom­nului Iisus Hristos, anul mântuirii 2013.