I. PAROHIA ESTE INTERFATA ÎNTRE LUME ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Toţi membrii unei parohii, fie că este vorba des­pre preot sau despre credincioşi, trăiesc în lume; suntem, în general, membri ai societăţii civile, cetăţeni sau, în orice caz, ne bucurăm de toate avantajele societăţii, iar credinţa noastră şi do­rinţa noastră de a fi creştini sunt confruntate cu toate ispitele venite de la aceasta.

A.   Definiţia vieţii noastre în parohie este dată de Însuşi Hristos:

a) După cuvântul Său (Ioan 17, 15), sun­tem „în lume" fără să fim „din lume", altfel spus, fără ca sursa şi referinţa gândurilor şi acţiunilor noastre să ne vină din lume. Cum putem defini „lumea"? În primul rând este creaţia, apoi societatea civilă şi, deo­potrivă, tot ceea ce nu are cunoştinţă de Dumnezeu sau se opune Lui. Cum defi­nim Împărăţia? Este, în mod esenţial, par­ticiparea la dragostea lui Hristos pentru Tatăl şi pentru fraţii noştri; este biruinţa dragostei dumnezeieşti prin împreună trăirea oamenilor întru voia Tatălui. Pot exista în viaţa noastră de creştini, deci de enoriaşi, felurite conflicte, mai mult sau mai puţin dureroase, între prezenţa în lume şi apartenenţa noastră la Împărăţie prin Sfântul Botez.

b) Ca membri ai comunităţii creştine, sun­tem „trimişi în lume” (Ioan 17, 11): nu suntem aici din greşeală sau din întâmpla­re. Întâmplarea nu există, fiindcă lumea este guvernată de dragostea lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă pe lume fără voia sau ştirea lui Dumnezeu. Acesta ne-a tri­mis în lume, făcând în aşa fel încât să ne naştem într-o anumită perioadă, într-un anumit mediu, într-o anumită ţară; şi, pen­tru unii dintre noi, acest dat este îmbogă­ţit prin experienţa emigrării într-o ţară străină, o altă lume.

c) Lumea în care trăim, chiar dacă nu Îl recunoaşte sau se opune Lui, aparţine lui Dumnezeu: este lumea „lui Dumnezeu” (Fapte 17, 24), aşa cum Împărăţia este Împărăţia „lui Dumnezeu”. Domnul este Împăratul lumii, adică voia Lui, exprima­tă în special prin Sfânta Evanghelie, este legea dată lumii pentru ca lumea să se în­drume după această lege. Acest lucru în­seamnă totodată că, fiind în lume, suntem în casa lui Dumnezeu, adică la noi acasă. În acelaşi timp, suntem străini (1 Petru, 2, 11) în această lume, călători pe acest pă­mânt, dat fiind că mergem spre Împărăţie. Este paradoxul vieţii creştine. Dar dacă suntem la noi acasă în lume, înseamnă că avem o responsabilitate faţă de lume şi nu putem să fim indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă în ea.

B. Hristos ne spune, de asemenea, că Împărăţia lui Dumnezeu este foarte aproa­pe: trăim într-o lume care este vecină cu Împărăţia, limitrofă. Nimic nu desparte lumea de Împărăţie, chiar dacă sunt complet diferi­te una faţă de cealaltă şi, pe alocuri, incompa­tibile.

a) Când Hristos, după Înaintemergătorul, a zis că Împărăţia este „la îndemână”, „foar­te aproape” (Luca, 10, 11), acest lucru ne aduce optimism şi speranţă. Cunoaşterea Împărăţiei trebuie să fie uşoară: tot ce tre­buie să facem este să întindem mâna, să ne întoarcem către El! Parohia este uşa de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Rai.

b) Hristos ne spune, de asemenea, că este prezent în lume (Matei 28, 20): lumea nu este abandonată de Dumnezeu sau goală de El; Hristos locuieşte în ea prin harul Sfântului Duh. Hristos Dumnezeu este omniprezent; este prezent în fiecare per­soană umană (Evanghelia Judecăţii de Apoi, Matei 19, 28), în fiecare moment. Când unul dintre noi suferă, El suferă şi când unul dintre noi se bucură, El se bu­cură. Acest lucru trebuie să ne atragă aten­ţia: e timpul ca noi, enoriaşii, să devenim conştienţi de prezenţa lui Hristos printre noi în fiecare clipă.

c) Hristos se roagă pentru lumeşi pentru noi (Ioan 12, 47 şi 17). Prezenţa sa, chiar dacă invizibilă, este lucrătoare. În special, fiecare săvârşire a Sfintei Liturghii este o rugă­ciune a lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi, o rugăciune în care Hristos se dăruieş­te prin jertfă nesângeroasă tuturor oamenilor, celor care cred în El şi celor care nu cred încă în El. Acest lucru ne face să fim optimişti şi ne încurajează să dobândim dragostea faţă de oamenii care sunt în lume, chiar dacă nu suntem de acord cu spiritul, adică cu mentalita­tea lumii.

C. În mod concret, viaţa noastră, trebuie s-o recunoaştem, este adesea împărţită între lume şi Împărăţia lui Dumnezeu din care facem parte deja prin Sfântul Botez.

a) Ne încearcă adesea sentimentul că suntem „între două luntri”,un sentiment de vertij câ­teodată, ne confruntăm cu dificultatea de a fi creştin, cu paradoxul credinţei în viaţa de zi cu zi în societatea civilă, al cărei discurs este diametral opus mesajului Evangheliei, cu pre­cădere în ultima vreme, din pricina propunerilor de lege făcute de Guvern. Acest sentiment nu trebuie să ne facă să cădem pradă celui Rău care îl pândeşte, desigur, pe cel ce se îndo­ieşte, gata să cadă în păcat sau chiar în apostazie. Foarte mulţi creştini abandonează şi nu se mai implică în viaţa parohială.

b) Obstacolele care împiedică viaţa creştină în această lume sunt nenumărate şi le cunoaş­tem cu toţii. Tentaţia de a trăi ca un om din această lume este mare, fie din lene, fie din iu­birea de patimă (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah9, 16; Psalmul 36, 1-2, 7) sau pen­tru că cel Rău ne întunecă mintea şi ne face să nesocotim demnitatea noastră de botezaţi întru Hristos. Atracţia păcatului, în rândul tinerilor, dar şi al enoriaşilor adulţi, este foarte puternică, uneori aceasta pare irezistibilă: patimile, poftele trupeşti şi dorinţa de bogăţie, presiunea pe care lumea publicitară o exercită asupra noastră şi asupra copiilor noştri; nu trebuie să subestimăm această atracţie.

c) În acelaşi timp, există în sufletul nostru chemarea de a trăi altfeldecât în lume: sufletul nostru are întotdeauna ceva curat şi acolo îşi face lăcaş harul Duhului Sfânt; acesta, primit la Botez şi păstrat viu de familia noastră creştină, ne dă dorinţa sau nostalgia Împărăţiei şi ne rugăm: „vie Împărăţia Ta!". Sufletul creştinului tânjeşte după casa Domnului. Chiar şi creştinii cei mai depărtaţi de Hristos, din cauza desfrânării, din cauza materialismului, din cauza crimelor uneori, au în ei această nostalgie a Împărăţiei. Însuşi Adam, când a fost alun­gat din Rai, a simţit această dureroasă dorinţă de a fi din nou aproape de Dumnezeu. Tâlharul se roagă: „Pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta!".

Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard Conferinţă la parohia din Nantes, Franţa, 7 aprilie 2013