Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta (Matei 23,12)

Morala laică a adoptat un anume număr de valori creştine care, lipsite de dimensiunea lor dum­nezeiască, şi-au pierdut vlaga şi seva vie, pre­cum crengile uscate desprinse de copac. Dar printre aceste virtuţi „reciclate” conform nor­melor moralei profane, smerenia nu-şi află lo­cul. Dimpotrivă, toate principiile etice ale mo­ralei laice se bazează pe credinţa că nu există nicio altă valoare şi niciun alt adevăr deasupra omului, şi nicio autoritate mai presus de vo­inţa şi judecata omenească: „Nu există nicio instanţă deasupra raţiunii” (S. Freud).

Astfel, omul pretinde a fi propriul său cre­ator şi stăpân absolut al vieţii lui – cu alte cu­vinte, pretinde a fi propriul său dumnezeu, aşa cum profetizase Nietzsche: „Priviţi, fraţii mei! Nu vedeţi curcubeul şi punţile supraomului?” („Aşa grăit-a Zarathustra”).

Aşa-zisul umanism laic nu este nimic alt­ceva decât o versiune modernă a ispitei şar­pelui care a pricinuit căderea în păcat a lui Adam şi a femeii lui: „Veţi fi ca Dumnezeu, cu­noscând binele şi răul” (Fac. 3, 5).

Cu toţii săvârşim păcatul lui Adam de fi­ecare dată când punem judecata noastră ome­nească şi voinţa proprie deasupra judecăţii şi voinţei lui Dumnezeu, atitudine care a devenit în zilele noastre atât de obişnuită şi banală, încât ni se pare cât se poate de firească. Jude­căm totul şi pe toată lumea după propriile noastre idei, ne plângem tot timpul de toate cele, criticăm totul şi pe toţi, credem că ştim mai bine ca oricine ce e bine şi ce e rău, cine a greşit şi cine nu, cine e bun şi cine e rău... Într-un cuvânt, cădem în fiecare zi, şi de o sută de ori pe zi, în ispita şarpelui: „Veţi fi ca Dum­nezeu, cunoscând binele şi răul”.Izvorul tuturor păcatelor şi nenorocirilor omului este mândria, o  rătăcire a minţii înrudită cu delirul, prin care făptura muritoare pune propria ei voinţă în locul voinţei lui Dumnezeu cel veşnic. Dat fiind că voinţa lui Dumnezeu este binele su­prem, în afara căruia nu poate exista niciun alt bine, atunci când îşi urmează propria voinţă omul nu poate săvârşi decât răul, luând o cale potrivnică lui însuşi, care îl va duce mai de­vreme sau mai târziu la pieire. Căci de fiecare dată când omul crede că urmează propria lui voinţă, el face voia şarpelui care a pricinuit căderea lui Adam: „Cel care nu se supune voin­ţei lui Dumnezeu, se supune vrăjmaşului Său” (Sf. Isaac Sirul - „Cuvinte ascetice”).

Măgulind mândria omului şi făcându-l să creadă că ar putea fi egalul lui Dumnezeu, şar­pele a luat el însuşi locul lui Dumnezeu, pu­nând stăpânire pe duhul omului şi ducându-l la pierzare. A crede că omul este valoarea su­premă a omului, aşa cum afirmă umanismul laic, nu este altceva decât o formă de idolatrie prin care omul căzut în păcat îşi făureşte un dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. Dar acest idol cu chip omenesc nu este omul, ci vrăjmaşul omului şi al neamului omenesc. Astfel se explică faptul că cei mai mari „bine­făcători” atei ai omenirii moderne au fost şi cei mai mari tirani şi criminali ai istoriei omeneşti. Cultul personalităţii – fenomen caracteristic şi recurent al vremurilor moderne – a pus în lumină în ochii tuturor natura diavolească a acestei idolatrii a omului faţă de el însuşi.

În mintea rătăcită a omului modern, orice poate fi ridicat la rangul unui cult religios: afa­cerile, politica, sportul, turismul, jocurile de noroc, relaţiile sexuale, maşinile de lux, un nou model de computer sau de telefon portabil etc.

Şi oricine poate deveni un idol: un artist de ci­nema, un cântăreţ, un om politic, un fotbalist, femeia iubită, copilul meu, şi chiar căţelul sau motanul meu. Lista idolilor moderni este in­terminabilă – falşii dumnezei au devenit un pro­dus de larg consum ca oricare altul –, dar asu­pra tuturor acestor divinităţi lumeşti domneşte un singur idol, mereu acelaşi, în faţa căruia se prosternează toţi oamenii: propria noastră voinţă. Dar ceea ce numim astfel nu este voinţa noastră reală, căci mai devreme sau mai târziu această voinţă se întoarce împotriva noastră, dând rezultate total opuse dorinţelor şi speranţelor noastre: „Nicicând nu apare o tul­burare în tine care să nu fie rodul voinţei tale pro­prii, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta. (...) Căci cu adevărat, dacă nu fugi mai întâi de tine însuţi, atunci oriunde ai fugi nu vei găsi decât piedici şi tulburări. Oamenii care caută pacea în lucrurile exterioare (...) caută într-o direcţie cu totul opusă: cu cât merg mai departe, cu atât gă­sesc mai puţin ceea ce caută. Ei umblă precum un om care a luat o cale greşită: cu cât se duce mai departe, cu atât mai mult se rătăceşte” (Meister Eckhart - „Predici”).

Această voinţă care ne duce de fiecare dată acolo unde nu vrem să ajungem nu este cea a omului – dat fiind că nimeni nu-şi do­reşte propria sa nenorocire şi pieire –, ci vo­inţa vrăjmaşului omului şi al lui Dumnezeu: „Dacă îţi retezi voia proprie, l-ai biruit deja pe Vrăjmaş, şi ca răsplată vei dobândi pacea sufle­tului. Dar dacă urmezi voia ta proprie, tu eşti cel învins de Vrăjmaş, şi amărăciunea îţi va împo­văra sufletul” (Sf. Siluan - „Scrieri”).

Dacă ar trebui să definim omul de astăzi printr-o singură trăsătură de caracter, am putea spune că este un om care nu poate afla niciodată şi niciunde pacea sufletului, şi care nici nu mai ştie ce înseamnă aceasta: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei; şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii în jurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor nelinişte. (...) Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic –, trebuie să ştim că îi lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc: suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate” (Cuviosul Paisie Aghioritul - „Cuvinte duhovniceşti”, t. 1).

Cauza acestui chin permanent nu se află în lucrurile pe care le posedăm sau nu – cei săraci fiind chinuiţi de lipsa acestor lucruri tot atât cât bogaţii de mulţimea lor –, ci în faptul că omul fără Dumnezeu este lipsit de fiinţă: el nu există şi nu se defineşte decât prin lucrurile exterioare lui, care nu vor pu­tea niciodată înlocui propria sa fiinţă. Cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu nu este altce­va decât ceea ce are: are o locuinţă, un sala­riu, o maşină, o familie, are chip, ochi, gură, mâini, picioare şi aşa mai departe, dar ştie că mai devreme sau mai târziu va pierde tot ce are, căci nimic din ceea are nu face parte din fiinţa lui: „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Fără Dumnezeu, singura Fiinţă reală din univers care dă fiinţă la tot ce există, omul nu este nimic: „Suntem nişte mici neanturi” (Sora Emmanuelle). Omul nu-şi poate deci trage fiinţa din el însuşi, ci numai din Cel care Este şi fără de Care nimic nu poate fi. Aşa încât voin­ţa proprie a omului nu este altceva decât voin­ţa „micului neant" care suntem, şi nu ne poate duce decât la neant. Omul fără Dumnezeu, fie el cel mai bogat şi mai puternic om de pe faţa pământului, nu poate să nu-şi vadă pro­priul neant, întrucât el ştie că în cele din urmă va pierde tot ce are, şi ştiind aceasta, nu-şi poate afla niciodată pa­cea: „În măsura în care eşti în pace, eşti în Dumnezeu, iar în măsu­ra în care eşti în afara pă­cii, eşti în afara lui Dumnezeu”(Meister Eckhart, op. cit.).Căci în măsura în care sun­tem în Dumnezeu, avem Fiinţa şi Viaţa, şi în măsura în care ne de­părtăm de Dumnezeu, ne depărtăm de propria noastră fiinţă şi de pro­pria noastră viaţă. A re­nunţa la voinţa proprie înseamnă a renunţa la neantul care suntem şi a regăsi adevărata noastră Fiinţă: „Dacă nu voiesc nimic pentru mine, Dumnezeu voieşte în locul meu”.Aşa încât cea mai bună rugăciune pe care omul o poate face este: „Doamne Dumnezeule, dă-mi numai ceea ce vrei Tu, şi să faci, Doamne, ceea ce voieşti şi aşa cum voieşti” (Meister Eckhart, op. cit.).