Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta (Matei 23,12)

Morala laică a adoptat un anume număr de valori creÅŸtine care, lipsite de dimensiunea lor dum­nezeiască, ÅŸi-au pierdut vlaga ÅŸi seva vie, pre­cum crengile uscate desprinse de copac. Dar printre aceste virtuÅ£i „reciclate” conform nor­melor moralei profane, smerenia nu-ÅŸi află lo­cul. Dimpotrivă, toate principiile etice ale mo­ralei laice se bazează pe credinÅ£a că nu există nicio altă valoare ÅŸi niciun alt adevăr deasupra omului, ÅŸi nicio autoritate mai presus de vo­inÅ£a ÅŸi judecata omenească: „Nu există nicio instanÅ£ă deasupra raÅ£iunii” (S. Freud).

Astfel, omul pretinde a fi propriul său cre­ator ÅŸi stăpân absolut al vieÅ£ii lui – cu alte cu­vinte, pretinde a fi propriul său dumnezeu, aÅŸa cum profetizase Nietzsche: „PriviÅ£i, fraÅ£ii mei! Nu vedeÅ£i curcubeul ÅŸi punÅ£ile supraomului?” („AÅŸa grăit-a Zarathustra”).

AÅŸa-zisul umanism laic nu este nimic alt­ceva decât o versiune modernă a ispitei ÅŸar­pelui care a pricinuit căderea în păcat a lui Adam ÅŸi a femeii lui: „VeÅ£i fi ca Dumnezeu, cu­noscând binele ÅŸi răul” (Fac. 3, 5).

Cu toÅ£ii săvârÅŸim păcatul lui Adam de fi­ecare dată când punem judecata noastră ome­nească ÅŸi voinÅ£a proprie deasupra judecăÅ£ii ÅŸi voinÅ£ei lui Dumnezeu, atitudine care a devenit în zilele noastre atât de obiÅŸnuită ÅŸi banală, încât ni se pare cât se poate de firească. Jude­căm totul ÅŸi pe toată lumea după propriile noastre idei, ne plângem tot timpul de toate cele, criticăm totul ÅŸi pe toÅ£i, credem că ÅŸtim mai bine ca oricine ce e bine ÅŸi ce e rău, cine a greÅŸit ÅŸi cine nu, cine e bun ÅŸi cine e rău... Într-un cuvânt, cădem în fiecare zi, ÅŸi de o sută de ori pe zi, în ispita ÅŸarpelui: „VeÅ£i fi ca Dum­nezeu, cunoscând binele ÅŸi răul”.Izvorul tuturor păcatelor ÅŸi nenorocirilor omului este mândria, o  rătăcire a minÅ£ii înrudită cu delirul, prin care făptura muritoare pune propria ei voinÅ£ă în locul voinÅ£ei lui Dumnezeu cel veÅŸnic. Dat fiind că voinÅ£a lui Dumnezeu este binele su­prem, în afara căruia nu poate exista niciun alt bine, atunci când îÅŸi urmează propria voinÅ£ă omul nu poate săvârÅŸi decât răul, luând o cale potrivnică lui însuÅŸi, care îl va duce mai de­vreme sau mai târziu la pieire. Căci de fiecare dată când omul crede că urmează propria lui voinÅ£ă, el face voia ÅŸarpelui care a pricinuit căderea lui Adam: „Cel care nu se supune voin­Å£ei lui Dumnezeu, se supune vrăjmaÅŸului Său” (Sf. Isaac Sirul - „Cuvinte ascetice”).

Măgulind mândria omului ÅŸi făcându-l să creadă că ar putea fi egalul lui Dumnezeu, ÅŸar­pele a luat el însuÅŸi locul lui Dumnezeu, pu­nând stăpânire pe duhul omului ÅŸi ducându-l la pierzare. A crede că omul este valoarea su­premă a omului, aÅŸa cum afirmă umanismul laic, nu este altceva decât o formă de idolatrie prin care omul căzut în păcat îÅŸi făureÅŸte un dumnezeu după chipul ÅŸi asemănarea lui. Dar acest idol cu chip omenesc nu este omul, ci vrăjmaÅŸul omului ÅŸi al neamului omenesc. Astfel se explică faptul că cei mai mari „bine­făcători” atei ai omenirii moderne au fost ÅŸi cei mai mari tirani ÅŸi criminali ai istoriei omeneÅŸti. Cultul personalităÅ£ii – fenomen caracteristic ÅŸi recurent al vremurilor moderne – a pus în lumină în ochii tuturor natura diavolească a acestei idolatrii a omului faÅ£ă de el însuÅŸi.

În mintea rătăcită a omului modern, orice poate fi ridicat la rangul unui cult religios: afa­cerile, politica, sportul, turismul, jocurile de noroc, relaÅ£iile sexuale, maÅŸinile de lux, un nou model de computer sau de telefon portabil etc.

Åži oricine poate deveni un idol: un artist de ci­nema, un cântăreÅ£, un om politic, un fotbalist, femeia iubită, copilul meu, ÅŸi chiar căÅ£elul sau motanul meu. Lista idolilor moderni este in­terminabilă – falÅŸii dumnezei au devenit un pro­dus de larg consum ca oricare altul –, dar asu­pra tuturor acestor divinităÅ£i lumeÅŸti domneÅŸte un singur idol, mereu acelaÅŸi, în faÅ£a căruia se prosternează toÅ£i oamenii: propria noastră voinÅ£ă. Dar ceea ce numim astfel nu este voinÅ£a noastră reală, căci mai devreme sau mai târziu această voinÅ£ă se întoarce împotriva noastră, dând rezultate total opuse dorinÅ£elor ÅŸi speranÅ£elor noastre: „Nicicând nu apare o tul­burare în tine care să nu fie rodul voinÅ£ei tale pro­prii, fie că suntem sau nu conÅŸtienÅ£i de aceasta. (...) Căci cu adevărat, dacă nu fugi mai întâi de tine însuÅ£i, atunci oriunde ai fugi nu vei găsi decât piedici ÅŸi tulburări. Oamenii care caută pacea în lucrurile exterioare (...) caută într-o direcÅ£ie cu totul opusă: cu cât merg mai departe, cu atât gă­sesc mai puÅ£in ceea ce caută. Ei umblă precum un om care a luat o cale greÅŸită: cu cât se duce mai departe, cu atât mai mult se rătăceÅŸte” (Meister Eckhart - „Predici”).

Această voinÅ£ă care ne duce de fiecare dată acolo unde nu vrem să ajungem nu este cea a omului – dat fiind că nimeni nu-ÅŸi do­reÅŸte propria sa nenorocire ÅŸi pieire –, ci vo­inÅ£a vrăjmaÅŸului omului ÅŸi al lui Dumnezeu: „Dacă îÅ£i retezi voia proprie, l-ai biruit deja pe VrăjmaÅŸ, ÅŸi ca răsplată vei dobândi pacea sufle­tului. Dar dacă urmezi voia ta proprie, tu eÅŸti cel învins de VrăjmaÅŸ, ÅŸi amărăciunea îÅ£i va împo­văra sufletul” (Sf. Siluan - „Scrieri”).

Dacă ar trebui să definim omul de astăzi printr-o singură trăsătură de caracter, am putea spune că este un om care nu poate afla niciodată ÅŸi niciunde pacea sufletului, ÅŸi care nici nu mai ÅŸtie ce înseamnă aceasta: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaÅ£a firească ÅŸi înaintează spre lux, cu atât creÅŸte ÅŸi neliniÅŸtea din ei; ÅŸi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniÅŸtiÅ£i chiar ÅŸi împrejurul lumii – precum cureaua maÅŸinii în jurul roÅ£ii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor neliniÅŸte. (...) Când vedem un om cu o neliniÅŸte mare, cu mâhnire ÅŸi supărare, deÅŸi le are pe toate – nu-i lipseÅŸte nimic –, trebuie să ÅŸtim că îi lipseÅŸte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiÅ£i ÅŸi de bogăÅ£ie, pentru că bunurile lumeÅŸti nu-i împlinesc: suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaÅ£i care au de toate ÅŸi se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiÅ£i de toate” (Cuviosul Paisie Aghioritul - „Cuvinte duhovniceÅŸti”, t. 1).

Cauza acestui chin permanent nu se află în lucrurile pe care le posedăm sau nu – cei săraci fiind chinuiÅ£i de lipsa acestor lucruri tot atât cât bogaÅ£ii de mulÅ£imea lor –, ci în faptul că omul fără Dumnezeu este lipsit de fiinÅ£ă: el nu există ÅŸi nu se defineÅŸte decât prin lucrurile exterioare lui, care nu vor pu­tea niciodată înlocui propria sa fiinÅ£ă. Cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu nu este altce­va decât ceea ce are: are o locuinÅ£ă, un sala­riu, o maÅŸină, o familie, are chip, ochi, gură, mâini, picioare ÅŸi aÅŸa mai departe, dar ÅŸtie că mai devreme sau mai târziu va pierde tot ce are, căci nimic din ceea are nu face parte din fiinÅ£a lui: „Åži ce ai, pe care să nu-l fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Fără Dumnezeu, singura FiinÅ£ă reală din univers care dă fiinÅ£ă la tot ce există, omul nu este nimic: „Suntem niÅŸte mici neanturi” (Sora Emmanuelle). Omul nu-ÅŸi poate deci trage fiinÅ£a din el însuÅŸi, ci numai din Cel care Este ÅŸi fără de Care nimic nu poate fi. AÅŸa încât voin­Å£a proprie a omului nu este altceva decât voin­Å£a „micului neant" care suntem, ÅŸi nu ne poate duce decât la neant. Omul fără Dumnezeu, fie el cel mai bogat ÅŸi mai puternic om de pe faÅ£a pământului, nu poate să nu-ÅŸi vadă pro­priul neant, întrucât el ÅŸtie că în cele din urmă va pierde tot ce are, ÅŸi ÅŸtiind aceasta, nu-ÅŸi poate afla niciodată pa­cea: „În măsura în care eÅŸti în pace, eÅŸti în Dumnezeu, iar în măsu­ra în care eÅŸti în afara pă­cii, eÅŸti în afara lui Dumnezeu”(Meister Eckhart, op. cit.).Căci în măsura în care sun­tem în Dumnezeu, avem FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a, ÅŸi în măsura în care ne de­părtăm de Dumnezeu, ne depărtăm de propria noastră fiinÅ£ă ÅŸi de pro­pria noastră viaÅ£ă. A re­nunÅ£a la voinÅ£a proprie înseamnă a renunÅ£a la neantul care suntem ÅŸi a regăsi adevărata noastră FiinÅ£ă: „Dacă nu voiesc nimic pentru mine, Dumnezeu voieÅŸte în locul meu”.AÅŸa încât cea mai bună rugăciune pe care omul o poate face este: „Doamne Dumnezeule, dă-mi numai ceea ce vrei Tu, ÅŸi să faci, Doamne, ceea ce voieÅŸti ÅŸi aÅŸa cum voieÅŸti” (Meister Eckhart, op. cit.).