Părintele protoiereu Cedomir Ostoici, pe care l-am amintit la începutul acestei istorisiri, a devenit mai apoi părintele meu duhovnicesc. Acesta îmi spunea că a înţeles ce este Dumnezeiasca Liturghie în preajma Sfântului Ioan Maximovici. L-a cunoscut de asemenea şi pe Hrisostomul sârb, Sfântul Nicolae Velimirovici (+1956). Părintele Cedomir cu­noştea slujbele în chip uimitor şi adesea ros­tea din memorie pasaje din Mineie sau din Octoih, pentru a întări vreun cuvânt de învă­ţătură. Când un bătrân mi-a spus că se pregă­tea să meargă în „patria cea adevărată”, adică la ceruri, şi am povestit aceasta părintelui Cedomir, el mi-a spus că cuvântul „patrie” se regăseşte în Octoih. Apoi a scos cartea şi mi-a arătat pasajul cu pricina¹. Nu a făcut nicide­cum asta ca să mă impresioneze în vreun fel, ci ca să îmi arate toată bogăţia ce este cuprin­să în slujbele noastre. Părintele îşi trăgea în­treaga putere din Dumnezeiasca Liturghie şi arăta spre toate o dragoste fără de hotar. Străbătea întreaga Belgie cu maşina pentru a merge la spitale, la case de bătrâni şi în închi­sori. Părintele Dimitrie (Hvostov, +1987), ce îl ajuta pe părintele Cedomir, provenea din aristocraţia rusă. Copil, acesta ducea cârja ar­hierească a sfântului patriarh Tihon al Moscovei. Ajuns în Franţa, lucra ca hamal în hale. Nu ştia nimeni că petrecuse cinci ani în lagăre în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Devenit preot, a fost numit misionar pentru armata franceză în vremea războiului din Algeria, unde îi întărea pe sol­daţii ortodocşi răspândiţi în întreaga ţară. Despre aceştia aş putea aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc de ei” (Evrei 11, 32).

Monahiile de la Lesna m-au ajutat nu nu­mai prin exemplul lor viu, ci şi prin sfaturile lor privind citirea feluritor cărţi de suflet folo­sitoare: datorită lor am descoperit vieţile sfin­ţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi, şi mai cu seamă Patericul şi pe Avva Dorotei, dar şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian... Cărţile însă nu erau de ajuns. Maica Teodora m-a îndemnat să plec o lună în Iugoslavia pentru a vizita sfintele mănăstiri. Maica avea darul de a deosebi ce era de trebuinţă fiecăruia, precum şi pe acela de a-i face pe ceilalţi să facă asculta­re. Cuvântul ei era lege. Mai târziu am în­ţeles care era intenţia sa: „Trebuia să dea rod sămânţa!”, după cum spunea bătrânul Paisie (Eznepidis, †1994) din Sfântul Munte Athos. Astfel, am plecat cu o scri­soare de recomandare a maicii – aminti­rea ei rămăsese vie în Iugoslavia – şi am vizitat mai multe mănăstiri: Manasija, Ravanica, Decani, Ostrog... În ciuda re­gimului titoist, în aceste mănăstiri vieţuiau monahi şi monahii, adesea tineri, care păstrau aprinsă flacăra credinţei. În tim­pul acestei şederi au avut loc întâlniri ho­tărâtoare pentru viaţa mea: i-am cunos­cut pe Preasfinţitul Pavel de Prizren (+ 2009), viitorul patriarh al Serbiei, precum şi pe Sfântul Iustin de Celie (Popovici, + 1979). Preasfinţitul Pavel era o „evanghelie vie”. Mare ascet, de o smerenie ieşită din comun (când intram în reşedinţa arhierească – o clădire dă­răpănată – el mătura la intrare.), mi-a dat sfaturi preţioase din Sfânta Scriptură pe care o cita tot timpul în conversaţiile cu oaspeţii săi şi care au rămas întipărite pentru totdeauna în memoria mea. Mai apoi, când am devenit or­todox, mi-a scris acestea: „Vă doresc să dea Domnul să aflaţi în Ortodoxie «această po­runcă veche pe care o aveaţi de la început»” (cf. I In. 2,7 ). Cât despre Sfântul Iustin Popovici, acesta a fost o adevărată revelaţie: teologia sa – fondată pe dogma de la Calcedon: Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvâr­şit – întrupată într-o viaţă de rugăciune de toa­tă vremea. Atunci când era întrebat cum se cu­vine să trăim în Biserică, spunea pe scurt: „Sfintele Taine şi sfintele virtuţi!”. Mi-a dat să citesc L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d’Orientde Komiakov. O citise şi el în franceză. Mai mult, datorită lui i-am întâlnit pe ucenicii săi aflaţi în Grecia, care m-au îndrumat spre Sfântul Munte şi sta­reţul Paisie, pe care l-am amintit mai sus.

După această pregătire, o adevărată mistagogie care a durat vreme de patru ani, am in­trat în Biserica ortodoxă în anul 1969. Cu aju­torul lui Dumnezeu, am continuat să merg pe drumul pe care mi l-au arătat părinţii şi maici­le mele duhovniceşti: cercetarea ţărilor orto­doxe. Lucru de căpătâi: aceste persoane foar­te ataşate de patria pe care fuseseră nevoite să o părăsească aveau simţul universalităţii Bisericii, unde „nu mai este nici elin, nici iu­deu, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos" (Col. 3, 11). Putem spune des­pre ei ceea ce spunea Sfântul Iustin de Celie în cuvântul rostit la înmormântarea cunoscu­tului Mitropolit al Kievului Antonie (Krapovitzky, †1934), ce a murit în exil la Belgrad: „Toţi ortodocşii, fie ei sirieni, greci, bulgari sau români, toţi îi erau apropiaţi. În ini­ma sa mare era loc pentru toţi ortodocşii". Sfătuit fiind de aceştia, am mers mai apoi ade­sea în Grecia. Puţine sunt în această ţară locu­rile ce nu au fost sfinţite, de către apostoli, de sfinţii monahi sau de numeroşii mucenici din perioada otomană. Cum oare să vorbim de Grecia fără a aminti de Sfântul Nectarie de la Eghina – a cărui viaţă am cunoscut-o datorită maicii stareţe Teodora? Sau de icoanele făcă­toare de minuni ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor? Şi câte persoane sfinte, clerici şi la­ici, nu am cunoscut acolo, care au plinit „for­marea" mea, printre care părinţii atoniţi pe care îi cercetam cu râvnă.

Acest „pelerinaj" în lumea ortodoxă n-ar fi deplin dacă nu aş vorbi pe scurt despre că­lătoria mea în România din anul 1975. A fost o nouă descoperire. Am traversat întreaga ţară cu maşina împreună cu un prieten, fără a şti prea bine unde puteam găsi părinţi duhovni­ceşti. Ne-am oprit în faţa unei biserici, în apro­piere de Arad. Am intrat, iar preotul ne-a in­vitat la el acasă. Am remarcat imediat fotografia unui monah. Gazda noastră ne-a spus: „E părintele Cleopa. În Moldova o să gă­siţi tot ce căutaţi!". După o călătorie lungă, în timpul căreia am vizitat oraşele Bucureşti şi Iaşi, apoi mănăstirile Bistriţa, Secu, Voroneţ, Agapia, Neamţ, Putna, am ajuns apoi la Sihăstria. Acolo l-am întâlnit pe pă­rintele Cleopa (Ilie, + 1998) şi l-am văzut şi pe părintele Paisie (Olaru, + 1990). Părintele Cleopa ne-a ţinut o adevărată pre­legere „ex-cathedra" despre rugăciune, citându-i din memorie pe Sfinţii Părinţi. Printre altele, a insistat asupra faptului că nepăsarea nu ne îngăduie să ne spovedim, iar apoi ne-a spus pe scurt care este ţinta creştinului ortodox: „Acesta trebuie să fie asemenea fitilului unei candele – trebuie să se jertfească pentru a lumina pretutin­deni în jurul lui".

În acea vreme când România era greu apăsată de jugul ateu, un adevăr ieşea la iveală: nimic nu putea împiedica lumina lui Hristos să lumineze. Biserica ortodoxă este discretă, ea nu se impune, asemenea lui Hristos. Or, această sfinţenie, despre care dau mărturie nenumăraţii noi mucenici ai vea­cului al XX-lea, precum şi sfinţii pustnici din Athos, din România şi din toate ţările ortodo­xe, era pentru mine dovada că Biserica orto­doxă păstra Evanghelia lui Hristos în toată cu­răţia ei.

Ce putea oare atrage un occidental către Biserica ortodoxă în acei ani grei? Nu aflam oare şi în sânul ei căderile pe care le vedeam la alte religii? Marea parte a ţărilor ortodoxe se aflau sub jugul ateu. Bisericile erau închise unele după altele... În Occident această Biserică era mai mult decât minoritară, ba mai mult, în sânul ei existau rupturi. Şi în momentul de faţă ar putea fi făcute multe reproşuri privind slă­biciunile omeneşti care se manifestă în Ortodoxie. Dar oare asta este important? Cu privire la acest subiect, maica Magdalena cita adesea cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi" (II Cor. 4,7). Aflându-mă odinioară în preajma părinte­lui Paisie, am emis câteva critici cu privire la purtarea unor ierarhi ortodocşi, iar el mi-a răs­puns: „Curăţă-te pe tine însuţi şi vei curăţa o parte din Biserică!". În acelaşi duh, Sfântul Iustin de Celie scria: „Noi, creştinii ortodocşi, suntem adevăraţii ucenici ai lui Hristos Mântuitorul nu pentru că am avea mai puţine păcate decât ceilalţi oameni şi decât celelalte popoare, ci dacă avem credinţă, pocăinţă şi smerenie în faţa lui Hristos Dumnezeu şi Om".

Intrarea în Biserica ortodoxă a lui Hristos nu a fost uşoară, căci „poarta este strâmtă" (Mt. 7, 13). Este strâmtă, căci de ar filargă „ar intra şi dracul", cum spunea cu umor şi adâncime bătrânul Enoh, un părinte duhovnicesc român din Sfântul Munte. Căci uşurinţa şi refuzul as­cezei duc la pierzare. Dar, cum spunea un uce­nic al Sfântului Iustin de Celie unui viitor con­vertit: „Crucea Ortodoxiei nu este uşoară, dar ea îţi va aduce bucuria şi mântuirea!".

Bernard Le Caro

Note: