Mărturii – Emmanuel

Povestea unică a unei persoane dă mărturie în chip tainic despre sinergia mai mult sau mai puțin reușită dintre ea și Creatorul său. Ce lucru înfricoșător este să cazi în mâinile Dumnezeului nostru. Precum aurul se curăță în foc, asemenea și sufletul se curățește prin suferințe, renunțări și durere. Asemenea se întâmplă și cu cel care dorește să devină ortodox prin harul lui Dumnezeu, reînnoind harul primit la botez pentru a‑l plini întru totul.

Cel a cărui poveste o citiți s‑a născut din nou în ziua de 24 decembrie 1988, când a fost uns cu sfântul și marele Mir, primind un nume nou: Emmanuel. De obârșie dintr‑o familie de țărani din regiunea Lot‑et‑Garonne, a fost botezat în religia romano‑catolică și din copilărie a luat parte la lecțiile de cateheză din satul său. Uimit fiind de rânduiala bisericească, a găsit în biserică și în inima sa mângâierea pe care o dă vorbirea cu Tatăl cel Ceresc. În Biserică și‑a făcut și mulți prieteni buni, tovarăși de joacă, tineri împreună‑slujitori atenți și cu luare‑aminte. La căsătorii el era cel care trăgea cu bucurie clopotul cel greu al bisericii, purtat fiind și el spre ceruri odată cu greutatea clopotului. Era sensibil față de tot ce e sfânt, ca toți copiii. La adolescență, purtând tainic în inimă cuvintele Sfintei Evanghelii, îi întărește pe cei de o vârstă cu el, spunându‑le că Domnul nu‑și părăsește nicicând făptura, dorind mântuirea sa, iubind‑o și nevrând ca aceasta să se piardă. În ciuda tututor aparențelor, răul nu biruie, omul și creația sunt bune, iar omul iubește și este iubit.

Oare nădejdea aceasta este cea care l‑a purtat spre întâlnirea cu Biserica Ortodoxă? Sau poate dorința de a trăi mai puternic relația cu Dumnezeu? Sau oare conștientizarea absurdității viziunii juridice și moralizante a confesiunii din care făcea parte?

Åži iată că o întâlnire a fost suficientă pentru ca viața sa să o apuce în altă direcție. Trebuia să meargă împreună cu o prietenă ortodoxă la biserică pentru a săvârși, în noaptea de vineri din Săptămâna Mare, vecernia punerii în mormânt a Domnului. Era însă să nu se întâmple aceasta, căci, cuprins de o durere mare de dinți, a pus pe dintele bolnav un produs anesteziant expirat de mult, care a adăugat astfel durerii de dinți și niște dureri de burtă cumplite care l‑au constrâns să cheme salvarea și să stea la pat. Din mila Domnului s‑a putut ridica mai apoi pentru a merge la biserică cu prietena sa. În micuța biserică ortodoxă nu erau destui bărbați prezenți care să poată purta sfântul epitaf, astfel că a fost întrebat dacă era creștin și primise sfântul botez. Răspunsul fiind afirmativ, i s‑a propus să ducă icoana punerii în mormânt a Domnului. Atunci a făcut pentru prima oară metanii. Suferința ce se citea pe chipul Maicii Domnului i‑a răscolit întreaga ființă. Din acea zi nu a mai părăsit Biserica. Anul următor a fost primit în sânul Bisericii Ortodoxe, în ziua praznicului Nașterii Domnului și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Avea 20 de ani. Slavă Å¢ie, Doamne, slavă Å¢ie!

Zece ani mai târziu a avut loc o întâlnire hotărâtoare, cu Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Iosif și comunitatea ortodoxă românească din Franța și cu Preasfințitul Episcop Siluan, pe atunci vicar al Înaltpreasfințitului Iosif. Emmanuel a descoperit atunci o altă ortodoxie, căci chiar dacă ortodoxia este una, ea este polimorfă, având multiple fațete. Această întâlnire a fost o mare binecuvântare, înlesnind o adâncire, o înrădăcinare în credință, mai profundă, mai autentică, mai reală. Tânăra mlădiță a aflat astfel pământ prielnic și a prins rădăcini.

Glia sa este și viitoarea sa soție pe care a întâlnit‑o în Biserica Ortodoxă Română și care a devenit o ancoră, un port pentru mântuirea sa. Întâlnirea cu ea i‑a deschis larg ușile unei ortodoxii autentice, trăite încă din vremea copilăriei, și această ortodoxie îl altoiește sufletește și trupește pe un neam ortodox neîntrerupt de pe vremea Sfântului Apostol Andrei, evanghelizator al meleagurilor românești. Ortodoxia a modelat până și subconștientul poporului român. Ceea ce în Occident poate fi greu de înțeles, de neînchipuit, pentru că întru totul pierdut, nu va putea fi regăsit decât cu prețul ostenelii multor generații. Trăirea aceasta bi‑milenară a Ortodoxiei, care în ciuda persecuțiilor, nu numai că a supraviețuit în subconștientul creștinilor ortodocși, ba mai mult, a dat naștere multor sfinți și care a ieșit la iveală și a crescut asemenea vlăstarelor unei plante ce a fost retezată fără milă.

Prin harul Sfântului Duh, Emmanuel a fost hirotonit întru diacon la data de 21 martie 2010 pe seama Bisericii Ortodoxe Române. Ce lucru minunat că i s‑a îngăduit unui copil de la țară din regiunea Lot‑et‑Garonne să întâlnească Ortodoxia și prin ea pe Acela pe Care Îl mărturisește și slăvește, pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața, pe Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, prezent pe deplin în Biserica Sa!

Această ortodoxie care îi pătrunde pe creștini fără ca aceștia să își dea seama este de‑a dreptul surprinzătoare în Biserica Ortodoxă Română. În această biserică se pot întâlni tineri de o calitate și de o maturitate ieșită din comun, tineri care au simțul ajutorării aproapelui, al dăruirii de sine, al ospitalității, al atenției față de ceilalți. Tineri care au însă condiții de viață precare, sunt dezrădăcinați, străini, exploatați, dar pururea gata să împartă puținul pe care îl au și să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate, punându‑și nădejdea doar în El. Părintele Placide, igumenul mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare, aflată în Vercors, spunea de curând: „Imigrația românească este o catastrofă pentru România, dar o mare binecuvântare pentru Franța și Europa Occidentală.”

Fiți binecuvântați, frați români, voi care prin dărnicia voastră dăruiți Franței și întregii Europe ce aveți mai bun: credința voastră în Dumnezeu cel în Treime și bogăția legăturii voastre profunde cu Biserica lui Hristos.

Să dăm pururea slavă lui Dumnezeu, dragi frați și surori în Hristos care viețuiți în această lume occidentală debusolată și bolnavă, voi care ați fost aleși de Domnul pentru a vă alătura îngerilor aducând cântări de laudă Sfintei Treimi. Căci în Biserică „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și toți Hristos.” (Coloseni 3, 11). Ne este oare ceva de trebuință ce nu vom afla în Sfânta Biserică a lui Hristos? „Cine oare iubindu‑Te va merge să caute altceva?” (Sfântul Simeon Noul Teolog, imnul 12). Să mergem dar cu smerenie la școala acestei ortodoxii, a acestei Biserici de două mii de ani, a acestei tradiții neîntrerupte, pe care mulți dintre părinții noștri nu au trăit‑o. Nu suntem noi oare niște plăntuțe plăpânde ce au nevoie să prindă rădăcini în credința cea strămoșească? Această credință adevărată trebuie să pătrundă fiecare mădular al ființei noastre pentru ca pământul francez să nască din nou ce poate oferi el mai bun Domnului: sfinții.