Adevărata libertate (II)

Libertatea a fost dată omului prin voinÅ£a lui Dumnezeu, aÅŸa încât, atunci când încalcă voinÅ£a Tatălui ceresc, omul îÅŸi pierde în acelaÅŸi timp libertatea, devenind robul pământului, al trupului său pieritor ÅŸi al morÅ£ii: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneÅŸti din el în toate zilele vieÅ£ii tale! (...) În sudoarea feÅ£ei tale îÅ£i vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eÅŸti luat; căci pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17-19).

Ceea ce omul fără Dumnezeu numeÅŸte libertate este căderea lui în robia păcatului ÅŸi a ispitei: „LăsaÅ£i-vă ispitiÅ£i” este porunca supremă a societăÅ£ilor de consum ÅŸi sloganul lumii moderne, repetat la nesfârÅŸit de industria publicitară. Păcatul, sub toate formele lui, ne leagă de lucrurile pieritoare, astfel încât sufletul nostru devine robul acestei lumi ÅŸi al cărnii muritoare: „Sclavia este consecinÅ£a inevitabilă, nu a rânduielii fireÅŸti, ci a ispitei ÅŸi păcatului. (…) Am spus că orice păcat este inseparabil de sclavie, iar această afirmaÅ£ie se referă în ceea ce mă priveÅŸte la natura însăÅŸi a păcatului ÅŸi nu la diversitatea lui. AÅŸa cum toate bolile incurabile duc la moarte, dar nu toate au aceeaÅŸi natură, tot aÅŸa greÅŸelile noastre aduc sclavia, dar nu toate au aceeaÅŸi natură” (Sf. Ioan Gură de Aur – „Omilie despre Facere”).

Libertatea omului este imposibilă fără Dumnezeu, pentru simplul motiv că fără Dumnezeu omul încetează să existe. Căci adevărata lui fiinÅ£ă nu este trupul său de carne, asemănător cu cel al animalelor, ci fiinÅ£a lui duhovnicească, făcută după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu: „Natura omenească nu există (...), adică un om având o natură proprie, proprie tuturor oamenilor ÅŸi care să le aparÅ£ină numai lor. Omul nu este altceva decât fiul lui Dumnezeu. El îÅŸi trage obârÅŸia din Dumnezeu, fiinÅ£a lui provine din cea a lui Dumnezeu. Zămislind făptura vie a omului, dându-i o viaÅ£ă care nu există decât în El, Dumnezeu i-a dat în acest fel aceeaÅŸi fiinÅ£ă cu a Lui” (Michel Henry – „Cuvântul lui Hristos”).

Omul căzut în păcat – cu alte cuvinte, noi toÅ£i – nu este adevăratul om, „dat fiind că principiul ontologic al omului nu se află în fiinÅ£a lui biologică, ci în fiinÅ£a lui întru Hristos”: „Hristos a fost de la bun început scopul în care a fost făcut omul” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieÅ£ii”).

Tot ceea ce în noi nu vine de la Hristos este potrivnic firii omeneÅŸti ÅŸi ne îndepărtează în acelaÅŸi timp de Dumnezeu ÅŸi de propria noastră fiinÅ£ă. De aici provine insatisfacÅ£ia permanentă a omului care caută în lume ceea ce lumea nu-i poate da: „Carnea noastră poartă pecetea unei absenÅ£e, măcinată de nevoi ÅŸi dorinÅ£e care se reînnoiesc fără încetare. Nicio apă nu poate domoli această sete” (Michel Henry, op. cit.).

AÅŸa cum o boală pune stăpânire pe organele ÅŸi funcÅ£iile trupului, care devine astfel unealta propriei sale distrugeri, tot aÅŸa păcatul ne înrobeÅŸte sufletul ÅŸi duhul, care se pun în slujba aceluia care „poate face să piară ÅŸi sufletul ÅŸi trupul în Gheena” (Mt. 10, 28): „Păcatului îi place stăpânirea deplină. (…) Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, odată cu acesta ÅŸi-a supus ÅŸi toate puterile sufleteÅŸti: mintea, voinÅ£a ÅŸi simÅ£urile, ÅŸi ca urmare s-a descompus într-o mulÅ£ime de înclinaÅ£ii, patimi ÅŸi gânduri păcătoase, din suflet trecând în trup, ÅŸi de aici în fapte ÅŸi în gesturi, ÅŸi în acest fel, a pătruns în toată conduita ÅŸi în toate relaÅ£iile omului. (…) Păcatul care trăieÅŸte în noi, împreună cu diavolul – tatăl lui – este despotul care ne Å£ine sufletul în robia sa ÅŸi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „ÎnvăÅ£ături ÅŸi scrisori despre viaÅ£a creÅŸtină”).

Dumnezeu fiind izvorul veÅŸnic ce dă viaÅ£ă tuturor făpturilor vii, tot ce este potrivnic lui Dumnezeu este potrivnic VieÅ£ii. Omul real nu este cel care îmbătrâneÅŸte ÅŸi moare, ci omul făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu. Temelia ÅŸi scopul vieÅ£ii omeneÅŸti nu se află în om, ci în Dumnezeu. Dumnezeu fiind ViaÅ£a, „omul viu este un om care Îl cunoaÅŸte pe Dumnezeu” (Meister Eckhart).

ExistenÅ£a noastră pământească, pe care o numim în mod curent „viaÅ£ă” ÅŸi care ne duce în mod inevitabil la moarte, seamănă mai curând cu o boală decât cu viaÅ£a, iar omul care nu cunoaÅŸte decât această viaÅ£ă este aidoma unui bolnav incurabil care cu fiecare zi ce trece se apropie tot mai mult de moarte: „Omul începe să moară când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul). AÅŸa cum o boală contagioasă nu poate transmite sănătatea, ci numai o boală de acelaÅŸi fel, o viaÅ£ă care poartă pecetea morÅ£ii nu poate fi ea însăÅŸi izvor de viaÅ£ă: „O viaÅ£ă trecătoare este o viaÅ£ă incapabilă de a-ÅŸi da sieÅŸi viaÅ£ă, de a se aduce pe ea însăÅŸi la starea miraculoasă de fiinÅ£ă vie. ViaÅ£a noastră nu-ÅŸi are temelia în ea însăÅŸi” (Michel Henry, op. cit.). FiinÅ£a muritoare neputând fi ea însăÅŸi izvorul vieÅ£ii sale, viaÅ£a oricărei fiinÅ£e vii nu poate veni decât de la izvorul vieÅ£ii veÅŸnice ce se află în Dumnezeu: „Tocmai pentru faptul că puterea de a trăi nu vine de la ea însăÅŸi, viaÅ£a noastră nu poate trăi decât în viaÅ£a infinită care îi dă viaÅ£ă fără încetare. Nicio făptură vie nu se poate desprinde de această viaÅ£ă atotputernică din care-ÅŸi trage viaÅ£a ÅŸi fără de care s-ar prăbuÅŸi în neant” (Michel Henry, op. cit.).

Atunci când omul rupe legătura cu dimensiunea dumnezeiască a fiinÅ£ei lui ÅŸi cu izvorul vieÅ£ii veÅŸnice care vine de la Dumnezeu, el devine robul acestei lumi vremelnice ÅŸi al trupului lui muritor, asemenea unui condamnat la moarte care aÅŸteaptă ziua execuÅ£iei: „ImaginaÅ£i-vă un anume număr de oameni în lanÅ£uri, ÅŸi cu toÅ£ii condamnaÅ£i la moarte (…). Aceasta este imaginea condiÅ£iei omeneÅŸti” (Pascal). „ÎnvăÅ£aÅ£i de la moarte că ea nu cruÅ£ă nimic, ea nu amână nimic. (…) Cine a auzit bulgării de pământ căzând cu rezonanÅ£ă peste sicriul din groapă ÅŸi mai stă nepăsător?! Nu te gândeÅŸti că te vor mânca pământul ÅŸi viermii? SfârÅŸitul, vine sfârÅŸitul! ÎÅ£i vine rândul, oricine ai fi, omule al pământului! (…) Dacă suntem născuÅ£i numai până la moarte, atunci de ce mai suntem născuÅ£i?” (Arhimandrit Arsenie Papacioc – „VeÅŸnicia ascunsă într-o clipă”).

AÅŸa-zisul umanism ateu este o absurditate, căci fără Dumnezeu, omul încetează să existe, adevărata sa făptură nefiind de ordin biologic, ci teologic: „Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul are o existenÅ£ă concretă pe plan teologic. Pentru a exista cu adevărat, centrul fiinÅ£ei ÅŸi vieÅ£ii lui trebuie să fie în permanenÅ£ă Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuÅŸi, se distruge pe el însuÅŸi” (Panayotis Nellas, op. cit.).

Omul care se îndepărtează de Dumnezeu îÅŸi pierde chipul omenesc ÅŸi se condamnă pe el însuÅŸi la moarte, căci devine sclavul timpului care distruge totul ÅŸi al legilor naturale care îl înrobesc morÅ£ii, redus fiind la simpla lui aparenÅ£ă materială, un conglomerat vremelnic de atomi ÅŸi celule, un nor de pulbere dus de vânt, care se va întoarce în Å£ărâna din care a ieÅŸit. „Atunci când temelia dumnezeiască a fiinÅ£ei a fost eliminată din făptura omenească ÅŸi din lumea care se sprijină pe ea, omul se află aruncat în vârtejul haotic al fenomenelor materiale, o reÅ£ea de forÅ£e oarbe lipsite de orice semnificaÅ£ie interioară” (Michel Henry, op. cit.).

Când omul rupe legătura cu Dumnezeu, el nu mai are niciun sprijin, niciun punct de reper, nicio destinaÅ£ie, aidoma unei frunze desprinse din copacul care-i dădea viaÅ£ă, precum în versurile bine cunoscute ale lui Paul Verlaine („Cântec de toamnă”):

„Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte”

(Traducere liberă:

„Åži mă las dus
De vântul rău
Care mă poartă
Ici colo
Ca frunza moartă”).

O frunză moartă dusă de vânt pare mai liberă ÅŸi mai vie – ea se poate deplasa ÅŸi chiar zbura – decât o frunză prinsă de ramura copacului. Tot aÅŸa, un suflet mort care s-a desprins de Dumnezeu – copacul VieÅ£ii veÅŸnice care dă viaÅ£ă la tot ce există – pare mai liber decât un suflet care urmează calea mântuirii. Ca un om pierdut în mijlocul pustiului, omul fără Dumnezeu dispune de un număr nelimitat de direcÅ£ii ÅŸi poate alege orice cale, întrucât toate căile îl vor duce în mod sigur la moarte. În vreme ce omul care cunoaÅŸte direcÅ£ia bună pentru a ieÅŸi din pustiul acestei lumi ÅŸi a afla izvorul vieÅ£ii fără de moarte nu urmează decât o singură cale, cea a lui Hristos ÅŸi a ucenicilor Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). „Dacă veÅ£i rămâne în cuvântul Meu, sunteÅ£i cu adevărat ucenici ai Mei; ÅŸi veÅ£i cunoaÅŸte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).

Viorel Åžtefăneanu, Paris