Libertate și responsabilitate în Biserică

Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere și către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârșite cu Hristos și cu toți cei ce cred în El» (1).

Ortodoxia are o sensibilitate specială față de taina Sfintei Treimi. Pentru creștinul ortodox, Treimea este punctul de plecare și destinația ultimă a oricărei teologii și spiritualități, a oricărei antropologii și eclesiologii, a oricărei înțelegeri a lumii și a existenței.

Biserica este o icoană a Treimii; vine din Treime, este structurată după chipul Acesteia, înaintează către Ea. Comuniunea veșnică a Persoanelor divine distincte și deoființă constituie astfel temeiul, izvorul nesecat, modelul și puterea de a înainta spre comuniunea noastră veșnică cu Dumnezeu și cu ceilalți.

În această perspectivă, nu putem vorbi despre libertate și responsabilitate în Biserică fără a ne raporta la tema comuniunii, căci teologia eclesială ortodoxă este în esență o teologie a comuniunii la toate nivelurile vieții Bisericii, în care libertatea este percepută în relația concretă a omului cu Dumnezeu, cu aproapele și cu întreaga creație.

Libertatea este o trăsătură fundamentală a definiției omului ca ființă creată după chipul Dumnezeului personal, liber și suveran. Nu al unui dumnezeu singuratic, ci al Sfintei Treimi, « structura supremei iubiri » (2). În acest sens, libertatea are drept finalitate comuniunea de iubire cu Dumnezeu și cu ceilalți. De aceea, libertatea în natura sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. O astfel de dragoste este după asemănarea dragostei nesfârșite, este semnul participării noastre libere la Dumnezeu, prin har (cf. Rm 8, 35).

Persoanele Sfintei Treimi nu sunt libere pentru că s-ar separa sau s-ar izola unele de altele, ci dimpotrivă, pentru că sunt deplin deschise, sau transparente, unele față de celelalte și pentru că se pot cuprinde reciproc, păstrându-și totodată propria identitate.

Acesta este adevărul comuniunii de viață și iubire pe care Hristos ni l-a revelat, și doar acest Adevăr ne va face liberi : « Adevărul vă va face liberi;... dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi, într-adevăr» (In 8, 32,36) ; «stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi... Fraților, ați fost chemați la libertate» (Ga 5, 1,13; 4, 26,31; l Co 7, 22; 2 Co 3, 17). Libertatea omului se luminează așadar în lumina tainei Întrupării lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare, căci numai Fiul lui Dumnezeu făcut Om îl poate elibera pe om de păcat și de moarte și îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt.

Această experiență a libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de către Tatăl ceresc (cf. In 14, 26; 15, 26). Sfântul Pavel precizează în acest sens: « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate » (2 Co 3, 17).

Libertatea lui Hristos ca libertate a comuniunii este temeiul libertății creștinului. În acest sens, întreaga viață creștină este o luptă pentru libertate în măsura în care este efort de a îndeplini porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, chiar și în condiții dificile. Această libertate de a rămâne în comuniune cu Hristos în pofida piedicilor constituie experiența apostolică cea mai profundă în materie de libertate : « Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? (...) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru » (Rm 8, 35 și 38,39).

I. O eclesiologie a libertății în Duhul Sfânt

Lucrarea mântuirii, al cărei temei este Persoana divino-umană a lui Hristos, se împărtășește, prin Duhul Sfânt, în viața Bisericii, care este tocmai comuniunea oamenilor cu Dumnezeu și între ei, adică koinonia după chipul Sfintei Treimi (cf. In 17, 21).

Se ridică totuși o întrebare : în ce mod structurile unei Biserici ierarhizate pot oferi experiența libertății? Această întrebare este legată de modul în care este înțeleasă Biserica și este definită libertatea. Fără a intra în dialectica conflictuală care opune instituția evenimentului, structura profetismului, stabilitatea dinamismului, să spunem doar că dacă Biserica este înțeleasă în termeni de autoritate și de putere, atunci libertatea în Biserică se definește în raport cu această autoritate; dar dacă Biserica este în primul rând spiritualitate, adică este viața Duhului Sfânt împărtășită oamenilor, libertatea este tocmai această experiere a Duhului Sfânt, căci « unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea » (2 Co 3, 17) și prin urmare nu mai trebuie început cu problema libertății în Biserică, ci cu Biserica ca libertate.

Mai mulți teologi ortodocși au stăruit asupra faptului că, din punct de vedere creștin, libertatea nu poate fi definită în raport cu o autoritate exterioară, căci un asemenea demers duce la concluzia «mai multă autoritate, mai puțină libertate », și astfel singura libertate posibilă rămâne libertatea opoziției, a revoltei și a separării.

Acest principiu este însă cel al lumii căzute. « L'Eglise, scrie A. Schmemann, n'est pas une combinaison d'autorité et de liberté, d'une autorité limitée et d'une liberté limitée, une combinaison qui, si on la garde, pervertit par abus les deux côtés. L'Eglise n'est pas autorité, et c'est pourquoi il n'y a pas de liberté dans l'Eglise, mais l'Eglise elle-même est liberté, et seule l'Eglise est liberté. (…) c'est par le fait d'entrer dans le mystère de l'Eglise qu'on peut la comprendre comme mystère de liberté. L'ecclésiologie est, en effet, le point de départ d'une théologie de la liberté » (3). Totuși, este aceasta în măsura în care nu-și neglijează latura pnevmatologică, căci Duhul Sfânt este izvorul, conținutul însuși și împlinirea acestei libertăți care este Biserica (4).

Viața Bisericii ca și comuniune în Duhul Sfânt este fundamentală pentru experiența libertății, căci « sans la manifestation de l'Esprit Saint, sans la communion avec Lui, Dieu devient, en effet, autorité, l'autorité de toutes les autorités, et c'est pourquoi il n'y aura pas d'autre liberté que celle de la révolte, la liberté de Kirillov (du roman "Les Frères Karamazov"). Et sans l'Esprit Saint, non seulement Dieu, mais, en fait, toute la réalité, tout ce qui existe devient aussi "autorité" : un ordre externe, objectif, contraignant, le "monde de l'objectivation" qui répugne à Berdiaev. La vérité peut devenir autorité, de même que la justice, l'ordre, l'égalité, etc. et en effet, toutes ces "valeurs" sont autorités dans ce monde déchu, y compris la liberté elle-même : un principe de choisir et de différer vide et dépourvu de sens, un "droit" qui ne conduit nulle part.

Cependant c'est la "fonction" de l'Esprit Saint d'abolir toute autorité ou plutôt de la transcender, et Il fait cela (…) en manifestant l'intériorité de tout ce qui existe, en rétablissant et en transformant « l'objet' » en "sujet" (le ça en tu, selon l'expression de Martin Buber). Et Il fait cela non pas de l'extérieur comme "sanction" ou "garantie", ni comme "autorité", mais de « l'intérieur », parce que Lui-même est « l'intériorité » de tout ce qui existe, la vie de la vie, le don de l'Etre. (...) Il ne nous est pas "extérieur", mais Il est en nous, comme lumière, amour et vérité, comme notre communion avec tout » (5).

Un alt teolog ortodox, patriarhul Ignatie IV al Antiohiei, subliniază la rândul său importanța prezenței și lucrării Duhului Sfânt în Biserică : « El (Duhul Sfânt) este Prezența lui Dumnezeu-cu-noi, "împreună cu duhul nostru" (Rm 8,16); fără El, Dumnezeu este departe, Hristos Se află în trecut, Evanghelia e literă moartă, Biserica o simplă organizație, autoritatea o dominație, misiunea este propagandă, cultul o evocare și atitudinea creștină o morală de rob. În El, însă, într-o sinergie indisociabilă, cosmosul este înălțat și geme în durerile facerii Împărăției, omul se află în luptă împotriva "trupului", Hristos Cel Înviat este aici, Evanghelia este putere de viață, Biserica înseamnă comuniunea treimică, autoritatea este o slujire eliberatoare, misiunea este o Cincizecime, Liturghia memorial și anticipare, lucrarea omului este îndumnezeită » (6).

Din acest citat, reiese faptul că lipsa de permeabilitate față de Duhul sau lipsa de comuniune cu El este motivul pentru care autoritatea devine dominație iar structurile eclesiale, al căror scop este cel de a manifesta comuniunea de iubire, devin piedici în fața unei adevărate libertăți în vederea comuniunii. Biserica este ea însăși libertate, în calitatea sa de loc în care omul se eliberează de păcat - manifestat ca separare egoistă de Dumnezeu și de aproapele – dar și de teama morții, căci Biserica este libertate fiind pregătirea omului pentru înviere și viața veșnică.

II. Libertate și responsabilitate la nivelul structurilor eclesiale (7)

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a prevenit El Însuși asupra pericolului permanent al infiltrării duhului lumii căzute în relațiile eclesiale : « Regii neamurilor domnesc peste ele și cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr și căpetenia ca acela ce slujește » (Lc 22, 25).

Ca structuri călăuzite de harul dumnezeiesc al Sfintei Treimi, structurile eclesiale trebuie deci să fie structuri de comuniune și de slujire. Cu alte cuvinte, scopul principal al diferitelor structuri și slujiri ale Bisericii nu este să asigure o ordine de tip juridic, constrângătoare, nici măcar unitatea de tip pur formal, ci mai curând armonia în rugăciune și dragoste frățească și prin aceasta unitatea adevărată, care este comuniune ca dăruire de sine reciprocă, reflectare a dăruirii de sine reciproce existente între Persoanele Treimii («ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru Tine » (In 17, 21). Åži în această dăruire de sine reciprocă în viața Bisericii se împlinește libertatea, iar ierarhia responsabilităților sau diferitele slujiri în misiunea eclesială își exprimă adevărata natură și finalitate.

Această dăruire de sine reciprocă în viața duhovnicească și diaconală sau socială a Bisericii face să strălucească prezența sfințitoare a Duhului lui Hristos în mădularele Bisericii, oricare ar fi slujirea sau poziția acestora în Biserică. Aceasta explică de ce hirotonia celor care sunt chemați la răspunderi importante în Biserica Ortodoxă nu se face niciodată înafara Sfintei Liturghii euharistice care, prin lucrarea Duhului Sfânt, actualizează dragostea jertfelnică a lui Hristos în viața lumii pentru a împărtăși celor care primesc Sfânta Euharistie puterea spirituală de a se dărui și ei unii celorlalți prin rugăciune și slujirea carității. Într-adevăr, Liturghia euharistică este totodată rugăciunea supremă a Bisericii, rugăciune de mulțumire, și comuniunea supremă în care se manifestă adevărata natură a Bisericii, adică libertatea în și pentru comuniune, tocmai pentru că este rugăciunea tuturor, a unora pentru ceilalți, și lucrarea comună a unei comunități, care, în întregime, într-o unitate de nedespărțit a preoției sacramentale și a preoției universale, se dăruiește deplin în duh Domnului și aduce ofranda darurilor euharistice ca pars pro toto a întregii creații și pentru întreaga creație, pentru a primi, prin lucrarea Duhului, dăruirea deplină a lui Hristos Însuși. La hirotonie, cel hirotonit, adică preotul, este încredințat comunității și comunitatea părintelui său duhovnicesc, păstorului său care, așa cum spune o rugăciune de la hirotonie, va fi răspunzător de Trupul Euharistic și de această comunitate care este Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, libertatea sfințită de euharistie este libertatea de a fi răspunzător de mântuirea celorlalți și de a-i sluji.

III. Unitatea de credință și libertatea în misiunea pastorală la nivel panortodox

Autocefalia unei Biserici locale este și totodată o expresie a concepției ortodoxe despre libertate în comuniune, adică libertatea Bisericilor locale unele față de celelalte. O Biserică autocefală (autos + kephalè) este o Biserică care are propria sa conducere, care se conduce singură. Ortodoxia este alcătuită astăzi din mai multe Biserici autocefale surori, egale între ele, unite între ele prin aceeași credință, aceeași viață sacramentală și aceleași structuri canonice, dar libere unele față de celelalte în ceea ce privește alegerea și hirotonia episcopilor, administrația, pastorația, relațiile cu statul și cu societatea, etc.

Cu toate acestea, recunoașterea autocefaliei trebuie să fie confirmarea unei libertăți obținute nu prin ruptură ci printr-un acord care nu desființează comuniunea sacramentală euharistică.

În ce constă libertatea pe care o implică autocefalia unei Biserici locale? Iată câteva aspecte : libertatea de a avea propriul sinod de episcopi, sinod care reprezintă singura autoritate canonică; libertatea de a-și alege întâistătătorul fără a fi nevoie de confirmare din partea unei autorități bisericești exterioare; libertatea de a-și alege proprii episcopi și de a-i hirotoni; libertatea de a convoca sinoade sau adunări bisericești care să privească comunitățile aflate în jurisdicția sa; libertatea de a formula și de a promulga decrete și rânduieli bisericești cu valabilitate locală, dar în concordanță cu canoanele Ortodoxiei universale; libertatea de a crea instanțe canonice sau tribunale eclesiastice; libertatea de a sfinți Sfântul și Marele Mir folosit în Taina Mirungerii; libertatea de a canoniza sfinți locali; libertatea de a alcătui noi cântări liturgice, etc.; libertatea de a întreține legături frățești cu alte Biserici autocefale sau de a purta un dialog cu alte confesiuni creștine și cu autoritățile civile ale țării sau ale regiunii, etc.

Autocefalia nu trebuie însă interpretată ca fiind libertatea statelor independente și suverane, căci ea implică totodată răspunderea de a păstra unitatea de credință, de a respecta și de a asculta celelalte Biserici-surori și de a se interesa de viața și mărturia comună a întregii Ortodoxii. Conferințele panortodoxe din ultimele decenii s-au străduit să sublinieze tocmai această responsabilitate comună a Bisericilor autocefale, care, uneori, din rațiuni istorice, au tendința de a se închide în sine. Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, care, după schisma de la 1054 survenită între Roma și Constantinopol, ocupă locul de primus inter pares, contribuie la organizarea conferințelor panortodoxe și la pregătirea unui Sinod panortodox. În zilele noastre, principala problemă care se pune în diaspora ortodoxă sau mai curând în Ortodoxia apuseană este aceasta : cum să se găsească soluții și modalități pentru ca libertatea diferitelor jurisdicții ale Bisericilor autocefale să slujească o unitate practică mai concretă și o cooperare frățească mai dinamică.

În orice caz, autocefalia ca recunoaștere a libertății diferitelor Biserici locale aflate în comuniune sacramentală nu poate fi redusă la o dimensiune pur juridică, deoarece libertatea are și o profundă semnificație spirituală eclesială : ea exprimă libertatea creștină în comuniunea Bisericilor. Să amintim aici canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), care apăra autocefalia Bisericii Ciprului în fața ingerințelor episcopilor din Antiohia în hirotonia episcopilor din această Biserică în care ei nu aveau jurisdicție. Acest canon precizează că în relațiile dintre Biserici trebuie "evitat să se introducă trufia puterii lumești sub pretextul lucrărilor sacerdotale, și aceasta de teamă de a nu pierde pe nesimțite, puțin câte puțin, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Eliberatorul tuturor oamenilor, ne-a dăruit-o prin propriul Său sânge ".

În căutarea unității văzute a creștinilor, este așadar important să se aibă în vedere o eclesiologie a comuniunii unde exigența unității să fie legată de cea a unei libertăți care exprimă adevărata comuniune frățească.

În această direcție trebuie să înainteze dialogul Ortodoxiei cu alte Biserici, pentru a exprima o comuniune în care este loc atât pentru o întâietate de slujire cât și pentru o adevărată colegialitate sinodală, o comuniune în care să se afirme și responsabilitatea și libertatea Bisericilor-surori, pentru ca lumea să creadă că trăim prin dumnezeiasca Comuniune treimică. "On peut appliquer à l'Eglise, scrie teologul ortodox Alexandre Schmemann, par analogie, la théologie triadologique. De même que les trois Hypostases de la Sainte Trinité ne divisent pas la nature divine, chacune d'elles la possédant entièrement et en vivant, ainsi la nature de l'Eglise-Corps du Christ n'est pas divisée par la multiplicité des Eglises. Mais de même que les Personnes divines se "dénombrent" - selon l'expression de saint Basile le Grand - ainsi se "dénombrent" les Eglises et il y a parmi elles une hiérarchie. Dans cette hiérarchie il y a une première Eglise et un premier évêque. Cette hiérarchie ne diminue pas les Eglises, ne les subordonnant pas l'une à l'autre, elle est seulement destinée à faire vivre chaque Eglise de toutes et toutes de chacune, car c'est cette vie de toutes en chacune et de chacune en toutes qui est le mystère du Corps du Christ, de la plénitude qui emplit tout en tout" (8).

Concluzie

Secularizarea societății contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate față de Biserică, fie ca indiferență față de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertății și al responsabilității creștine și să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăți, cea care construiește comuniunea și lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte și dezbinare.

Fiind în această lume dar nu din această lume, Biserica trebuie să se roage și să lucreze pentru a-l elibera pe omul păcătos de egoismul său, de temerile și de agresivitatea sa, tocmai pentru că viața omenească nu se poate împlini decât în solidaritate și în dragoste frățească.

 

Note de subsol

1. D. Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint-Esprit, DDB, Paris, 1981, p. 118.
2. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 1996, p. 195.
3. Alexander Schmemann, Church, World, Mission, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, 1979, p. 184-185
4. Cf. Ibidem, p. 187
5. Ibidem, p. 187-188
6. La Résurrection et l'homme d'aujourd'hui, Paris, DDB, 1981, p. 36-37
7. A se vedea deasemenea studiul nostru « Eglise, mystère de communion et de liberté dans un monde marqué par le péché et la finitude », în revista Unité Chrétienne (Lyon), nr. 80, (1985), pp. 40-88.
8. « La notion de primauté dans l'Eglise orthodoxe », în N. Affanasieff et autres, La primauté de Pierre dans l'Eglise orthodoxe, Neuchâtel et Paris, 1960, p. 143