Fragmente neodihnite (aprilie 2008)

 

... roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția ; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții...

Epistola către Galateni, 5, 22-26.

 

Dacă azi oamenii nu mai știu să vorbească, e pentru că nu mai știu să asculte. Nu folosește la nimic să vorbești bine : trebuie să vorbești repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poți să spui orice, oricum – e inutil : ești imediat întrerupt. Conversația e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului.

Jules Renard, Jurnal (1893).

 

Iată semnele după care se cunoaște un suflet rațional și virtuos : privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviință. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz și închide intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte.

Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I.

 

Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împielițarea se poate face în oricâte piei... Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieșire ; dacă ia pe „ba” însoțitor de ceva, te face să spui : „ba și asta”, „ba și asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât și în îngheț și în dezgheț total zace ceea ce-i place lui - neutralitatea, indiferența...

 

Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împielițatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală... Îi pune înainte toate împielițările cu putință ale unei ființe reușite, așa încât mută inima în irealitate!

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească.

 

Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieși în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuși. Atunci îi zise : ”Ești puternic, Macarie, nu pot să-ți fac nimic, chiar dacă fac și eu ce faci tu : tu postești, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ți fac nimic”.

Patericul egiptean.

 

Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu.

Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I.

 

Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poți rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăți, situații pe viată și pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia și osteneala să te ajuți tu! El, Domnul, te asistă, te însoțește, te călăuzește, devine chiar confidentul tău dacă știi să i te rogi, te privește ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-și vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneș, sârguincios... Åži dacă vede că nu poți, că te prăbușești (cum El Însuși s-a prăbușit sub lemnul crucii) subit îți sare în ajutor, îți întinde mâna, te ridică, te iartă și, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat și pălmuit.

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de țară, XXXIV, Convorbiri literare.

Selecția textelor: Daniel Chira