Adaugat la: 28 Aprilie 2008 Ora: 15:14

Lacrimile pentru care înfloreşte pustia

Tâlcuire filocalică și imnografică a Troparulul de obşte al cuvioşilor, glas 8: “Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”

Lacrimile pentru care înfloreşte pustia

Lacrimile pentru care înfloreşte pustia

“Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul de obşte al cuvioşilor, glas 8 – Mineiul pe luna ianuarie, 1984)

(1)  Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor (sau: nerodirea pustiei o ai lucrat – ediţia de la 1862);

(2)  şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare (sau: spre însutite ostenele o ai făcut roditoare – ediţia de la 1862);

(3)  şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, părintele nostru.

(4)  Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

           

 

(1) Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor

 

Eremiţii sau pustnicii sunt asceţii care ies cu totul din zona oraşelor, a comunităţilor omeneşti; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialiceşte în “pustia cea neroditoare”. Dacă o aşezare omenească se clădeşte de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viaţa, o aşezare monastică sfidează aceste legi trupeşti şi sufleteşti. Monahul are un alt sistem de gândire. El se aşează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilinţa, plânsul după Dumnezeu – penthos (în limba greacă). “Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea sufletului şi îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (…). Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl eliberează de pironirea pe lemnul grijilor lumeşti şi de orice împătimire şi care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, treapta a VII-a: “Despre bucuria plânsului”). Aşadar, plânsul îl face pe anahoret să se lepede desăvârşit de legăturile cu lumea şi de orice împătimire, după lepădarea cea văzută.

 

(2) cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare

 

Dar izvorul lacrimilor este un dar, o harismă mai puternică decât botezul, spune iarăşi Ioan Scărarul, pe care nu o au şi nu o primesc toţi. Ceea ce pot face însă toţi călugării – şi, de ce nu, şi mirenii – este “să suspine din adânc”, să aibă umilinţă din inimă. Pentru aceasta au zis Părinţii din Pateric că “plângerea este învăţător, căci îl învaţă pe om tot folosul”. Îl învaţă tot folosul, îi face ostenelile, fără de care – ne învaţă Mântuitorul – nu se mai intră în Împărăţia lui Dumnezeu (din zilele lui Ioan Botezătorul încoace), îi face ostenelile însutit roditoare.

 

Ostenelile trebuiesc; şi mai ales monahul este osteneală, spune Avva Ioan Colov: “Întrebat-a unul din părinţi pe avva Ioan Colov: ce este monahul? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se osteneşte; aşa este monahul”.

 

Dar şi ostenelile sunt zadarnice fără smerenie (Pateric, “Pentru smerenie şi umilinţă”,  1), care este “poarta cerului”, după vorba aceluiaşi avă Colov. Iar smerenia cea duhovnicească – de care şi vorbeşte troparul acesta – face ca roada să fie însutită. Este şi o smerenie tru­pească, care are valoarea ei. Ea e mai degrabă o smerire (o autosmerire sau o provocare a umilinţelor smeritoare, scoborâtoare), decât o smerenie propriu-zisă, duhovnicească. Şi ea aduce roadă, după cuvântul Domnului: “una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8; Mc. 4, 8; Lc. 8, 8). Iar roada desăvârşită o aduce smerenia cea duhovnicească.

 

(3) şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru.

 

            Lumina dumnezeiască vine în sufletul celui ce s-a curăţit prin osteneli şi adevărată smerenie, şi-l duce pe om pe culmile unirii cu Dumnezeu. Despre această unire Părintele Dumitru Stăniloae spune:

            “1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.

            “2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.

            “3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu şi ea este totodată cunoaştere şi iubire.

            “4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de harisme.”

 

(4) Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Pe aceşti desăvârşiţi asceţi, ce ajung să strălucească şi să lumineze lumea cu harismele lor îi lăudăm cu acest tropar şi le cerem, la sfârşitul laudelor, să se roage şi pentru noi, ei, prietenii Mirelui.

Pr. Iulian Nistea

Lacrimile pentru care înfloreşte pustia

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni