Lacrimile pentru care înflorește pustia

“Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul de obște al cuvioșilor, glas 8 – Mineiul pe luna ianuarie, 1984)

(1)  Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor (sau: nerodirea pustiei o ai lucrat – ediția de la 1862);

(2)  și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare (sau: spre însutite ostenele o ai făcut roditoare – ediția de la 1862);

(3)  și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, părintele nostru.

(4)  Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

(1) Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor

Eremiții sau pustnicii sunt asceții care ies cu totul din zona orașelor, a comunităților omenești; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialicește în “pustia cea neroditoare”. Dacă o așezare omenească se clădește de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viața, o așezare monastică sfidează aceste legi trupești și sufletești. Monahul are un alt sistem de gândire. El se așează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilința, plânsul după Dumnezeu – penthos (în limba greacă). “Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea sufletului și îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (…). Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl eliberează de pironirea pe lemnul grijilor lumești și de orice împătimire și care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, treapta a VII-a: “Despre bucuria plânsului”). Așadar, plânsul îl face pe anahoret să se lepede desăvârșit de legăturile cu lumea și de orice împătimire, după lepădarea cea văzută.

(2) cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare

Dar izvorul lacrimilor este un dar, o harismă mai puternică decât botezul, spune iarăși Ioan Scărarul, pe care nu o au și nu o primesc toți. Ceea ce pot face însă toți călugării – și, de ce nu, și mirenii – este “să suspine din adânc”, să aibă umilință din inimă. Pentru aceasta au zis Părinții din Pateric că “plângerea este învățător, căci îl învață pe om tot folosul”. Îl învață tot folosul, îi face ostenelile, fără de care – ne învață Mântuitorul – nu se mai intră în Împărăția lui Dumnezeu (din zilele lui Ioan Botezătorul încoace), îi face ostenelile însutit roditoare.

Ostenelile trebuiesc; și mai ales monahul este osteneală, spune Avva Ioan Colov: “Întrebat-a unul din părinți pe avva Ioan Colov: ce este monahul? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se ostenește; așa este monahul”.

Dar și ostenelile sunt zadarnice fără smerenie (Pateric, “Pentru smerenie și umilință”,  1), care este “poarta cerului”, după vorba aceluiași avă Colov. Iar smerenia cea duhovnicească – de care și vorbește troparul acesta – face ca roada să fie însutită. Este și o smerenie tru­pească, care are valoarea ei. Ea e mai degrabă o smerire (o autosmerire sau o provocare a umilințelor smeritoare, scoborâtoare), decât o smerenie propriu-zisă, duhovnicească. Åži ea aduce roadă, după cuvântul Domnului: “una o sută, alta șaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8; Mc. 4, 8; Lc. 8, 8). Iar roada desăvârșită o aduce smerenia cea duhovnicească.

(3) și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru.

            Lumina dumnezeiască vine în sufletul celui ce s-a curățit prin osteneli și adevărată smerenie, și-l duce pe om pe culmile unirii cu Dumnezeu. Despre această unire Părintele Dumitru Stăniloae spune:

            “1. Starea culminantă a vieții spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.

            “2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obținerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.

            “3. Această unire se înfăptuiește atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu și ea este totodată cunoaștere și iubire.

            “4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoțită de multe feluri de harisme.”

(4) Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Pe acești desăvârșiți asceți, ce ajung să strălucească și să lumineze lumea cu harismele lor îi lăudăm cu acest tropar și le cerem, la sfârșitul laudelor, să se roage și pentru noi, ei, prietenii Mirelui.

Pr. Iulian Nistea