Adaugat la: 1 Septembrie 2010 Ora: 15:14

Pelerinaj NEPSIS la Mănăstirea „Sfântul Siluan”

De vorbă cu părintele Syméon Cossec despre rugăciune şi sfinţenie

Pelerinaj NEPSIS  la Mănăstirea „Sfântul Siluan”

Plecăm din Paris sâmbătă dimineaţa. Din păcate, vremea nu ţine cu noi şi când ajungem la mănăstire începe ploaia. Părinţii şi maicile pun masa după care urmează să avem o convorbire mai lungă cu părintele Syméon care va dura până la priveghere.

Părintele ne povesteşte despre începuturile mănăstirii. Începutul este dificil, desprinderea totală de viaţa lumească fără posibilitate de întoarcere nu este uşoară. Dar, urmând sfatul arhimandritului Sofronie: atunci când te afli în faţa unei prapăstii şi nu te poţi întoarce trebuie să‑ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi să sari, părintele Syméon a sărit.

Acest salt a dus acum 20 de ani la întemeierea Mănăstirii „Sfântul Siluan”. Prin voia Domnului şi cu binecuvântarea părintelui duhovnic şi cea a arhimandritului Sofronie, părintele Syméon împreună cu un alt părinte călugar şi o maică formează în august 1990 mica obşte a Mănăstirii Sfântul Siluan. Viaţa simplă dar aspră datorită lipsei condiţiilor se asemăna cu cea a comunităţilor întemeiate de Sfântul Colomban, sfântul irlandez care a creştinat Galia şi, dealtfel, cea mai mare parte a Europei Occidentale, în secolul VI. Ca şi atunci, obştea mănăstirii este mixtă. Maicile şi călugarii au locuinţe separate şi nu se întâlnesc decât la biserică, în timpul slujbelor şi la mese. Acum, puţine lucruri mai amintesc precaritatea de la început, clădirile fiind refăcute şi dotate cu condiţii moderne. La rândul ei, obştea s‑a mărit şi numără în prezent 17 călugari.

O dată sfârşită povestea mănăstirii, continuăm cu o discuţie despre rugăciune. Cum ar trebui să ne rugăm? Este important să ne concentrăm pe cuvintele rugăciunii?

Părintele Syméon ne explică faptul că există mai multe trepte ale rugăciunii. La început, ne concentrăm pe cuvintele rugăciunii şi ne imaginăm ce se petrece. Chipul cel mai înalt al rugăciunii presupune însă împreunarea minţii cu inima. Numai că deseori întâmpinăm probleme chiar şi când încercăm să ne concentrăm pe cuvintele rugăciunii. De cele mai multe ori, concentrarea fuge şi ajungem să repetăm mecanic cuvintele. De aceea este nevoie să repetăm de mai multe ori rugăciunea, să ne antrenăm în rugăciune. De exemplu, spunem de 100 de ori pe zi Doamne miluieşte, dar abia de 10 ori o spunem cu adevărat.

Există mai multe cauze pentru care nu reuşim să ne concentrăm la rugăciune. Care sunt piedicile pe care le întâmpinăm? Prin rugăciune, de fapt comunicăm cu Sfinţii şi cu Dumnezeu. Rugăciunea este o întâlnire cu Dumnezeu. Desigur, vrăjmaşul nu vrea ca noi să vorbim cu Sfinţii, să ne întâlnim cu Dumnezeu, dar nu toate capcanele ne vin de la vrăjmaş. De exemplu, vrăjmaşul lucrează subtil: ne trimite gânduri care ni se pot părea bune, dar în acelaşi timp şi noi înşine avem gândurile noastre care ne sustrag de la rugăciune şi care nu sunt neapărat datorate vrăjmaşului, ci mai degrabă grijilor lumeşti cu care ne‑am împovărat sufletul.

Nu este uşor să ne rupem de cele lumeşti pentru a ne putea ruga, de aceea este necesar să ne pregătim câteva minute înainte să începem rugăciunea. Trebuie să îndepărtăm toate grijile şi gândurile care ne sustrag de la rugăciune, să oprim orice activitate şi să ne pregătim de întâlnirea cu Dumnezeu. Dar nu ne putem ruga numai cu de la noi putere, căci rugăciunea nu este numai lucrarea noastră, ci şi o lucrare a Duhului Sfânt. De aceea, ca să ne putem ruga trebuie să chemăm în ajutor harul lui Dumnezeu. Rugăciunea este de fapt o împreună lucrare a noastră cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii.

De ce Domnul nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem în rugăciune? Uneori pentru că nu ne este de folos, dar alte ori pur şi simplu pentru că se strecoară un gând de mândrie în cererea noastră chiar şi inconştient. De exemplu, un preot care cere de la Domnul să convertească la Ortodoxie triburile din Africa, dar nu o face spre slava Domnului ci spre propria slavă. Şi atunci Domnul nu ne dă ceea ce cerem pentru că ştie că nu ne este de folos.

Cum facem diferenţa între voia noastră şi voia Domnului? Cea mai mare greşeală pe care o putem face este să considerăm că noi împlinim voia Domnului, împlinind de fapt voia noastră şi să pornim la drum fără a chema în ajutor harul Domnului. În plus, ne grăbim tot timpul. N‑avem vreme să‑l aşteptăm pe Dumnezeu. Uneori, Dumnezeu nu ne răspunde imediat ci ne cere răbdare, răbdare, răbdare… Numai că noi nu avem răbdare, noi vrem să primim răspunsurile cât mai repede posibil. Dumnezeu, în schimb, are răbdare. El ne dă o întâlnire şi ne asteaptă şi dacă nu venim ne dă alta şi pe a treia şi pe a patra până la ultima noastră suflare. Dumnezeu are răbdare cu noi, dar noi nu avem răbdare cu Dumnezeu. Dacă perseverăm în rugăciune şi avem răbdare vom auzi la un moment dat vocea Domnului în interiorul nostru şi vom cunoaşte care este voia Sa.

Cum putem deosebi vocea Domnului de cea a vrăjmaşului? Dacă mesajul este cu adevărat de la Domnul atunci pacea Sa ne va cuprinde, dacă dimpotrivă ne vine de la vrăjmaşul vom simţi tulburare.

Deseori, începătorilor, Dumnezeu le face un cadou frumos: harul Său aşa cum a făcut‑o şi cu Sfântul Siluan. Şi chiar dacă aceştia nu au făcut nimic ca să‑l merite, o vreme petrec în harul Lui Dumnezeu. Dar apoi vine o perioadă de încercare când Dumnezeu pare că se îndepărtează. De exemplu, Sfântul Siluan a primit de la început un mare dar: i s‑a arătat Hristos cel Viu. În urma discuţiei cu părintele stareţ, sfântul a primit un gând de mândrie şi a început să creadă că a ajuns la o masură duhovnicească înaltă. Din cauza acestui gând a pierdut harul Lui Dumnezeu. Dumnezeu l‑a părăsit.

Mulţi din cei care intră în mănăstire sunt încercaţi astfel şi mulţi pleacă în această perioadă deoarece cad pradă deznădejdii. Cu cât mai mare darul, cu atât mai mare este şi suferinţa pricinuită de pierderea lui. Dar Sfântul Siluan nu a plecat. El a continuat să strige către Dumnezeu, să plângă după Dumnezeu. Şi într‑o zi, după cincisprezece ani, Domnul i‑a vorbit şi mesajul pe care l‑a primit a fost acela de a‑şi ţine mintea în iad şi de a nu deznădăjdui. Iar iadul este tocmai absenţa harului Lui Dumnezeu. Această perioadă de încercare este îngăduită de Domnul ca să ne smerim, căci harul nu se poate sălăşlui decât în inima înfrântă şi smerită. Abia după ce ne‑am curăţit de orgoliu are şi Dumnezeu loc în inima noastră. Important este să continuăm să strigăm către Dumnezeu şi să nu ne pierdem încrederea că Domnul ne va auzi chiar şi în perioadele de secetă din viaţa noastră. Chiar dacă noi nu‑I mai simţim prezenţa, Domnul este alături de noi şi ne poartă şi în acest răstimp.

Urmează privegherea. Oare vom reuşi să intrăm în duhul rugăciunii după cum ne‑a povăţuit părintele? După priveghere, părintele rămâne să‑i spovedească pe cei ce doresc. Din păcate, ploaia ne împiedică să explorăm pădurea din împrejurimi. Duminică dimineaţa însă, ploaia s‑a oprit. Ne pregătim de Sfânta Liturghie şi la fel pare că o să o facă natura întreagă. Este duminica Tuturor Sfinţilor şi părintele Syméon ne vorbeşte despre sfinţi. Există multe tipuri de sfinţi. Unii sfinţi au fost martiri pentru Hristos, alţii au fost nebuni pentru Hristos, alţii au fost doctori fără de arginţi, alţii au fost războinici (precum Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie), alţii pustnici. Între femei avem sfinte mucenice, dar avem şi sfinte mironosiţe şi sfinte pustnice. Dupa cum unul este Duhul Lui Dumnezeu, dar felurită este lucrarea sa în lume: unii fac minunii, alţii vorbesc în limbi, alţii prorocesc, iar unii au darul vindecării (1 Cor. 12, 9‑11). Ce este sfinţenia? Cine este sfânt? Sfinţenia este prin excelenţă un atribut al dumnezeirii. Unul Dumnezeu este sfânt, după cum mărturisim şi în cadrul Sfintei Liturghii: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” şi iarăşi „Sfânt eşti şi prea Sfânt”. Atunci cine sunt sfinţii? Un sfânt este un om ca şi noi, un om păcătos. Acest om caută însă calea prin care să ajungă la frumuseţea slavei lui Dumnezeu. Un sfânt este un om care s‑a împărtăşit de frumuseţea slavei lui Dumnezeu si o reflectă lumii.

Noi toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Toţi avem capacitatea de a ne sfinţi şi purtăm în noi această chemare la sfinţenie. Sfinţenia este scopul suprem al omului.

Calea către sfinţenie? Sfinţenia este o împreună lucrare a voinţei Lui Dumnezeu şi a voinţei omului. Înainte de toate trebuie să ne dorim să devenim sfinţi, să ne luăm crucea şi să‑i urmăm lui Hristos. Deşi aşa poate părea, Dumnezeu nu ne cere imposibilul. Calea către sfinţenie nu este o cursă, ci pe ea înaintăm cu paşi mărunţi atât cât putem şi unerori ni se pare că batem pasul pe loc dar Dumnezeu ne aşteaptă. Important este să avem voinţa să păşim pe această cale şi apoi harul Lui Dumnezeu va lucra împreună cu noi şi ne va întări. Ca şi sfinţii,trebuie să căutăm să ne unim cu Domnul Hristos şi frumuseţea Sa să o reflectăm lumii.

Înainte de plecare, soarele îşi face timid apariţia iar o parte dintre noi culeg cireşe pentru drum din preaplinul unui cireş din curtea mănăstirii, cu binecuvântare, bineînţeles. Maica Teodora ne împarte câte un pahar de suc şi apoi ne conduce la maşini. Ne întoarcem în Paris, purtând fiecare în inimile noastre câte o picătură din frumuseţea slavei lui Dumnezeu.

Raluca Prelipceanu, Paris

Pelerinaj NEPSIS la Mănăstirea „Sfântul Siluan”

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni