Adaugat la: 1 Ianuarie 2010 Ora: 15:14

Adevărul lui Dumnezeu și minciuna lumii (II)

„Hristos grăieşte astfel : un singur lucru este de trebuinţă (Luca 10, 42). Care este acela? Veşnica mântuire. Tot ce este în lume trece, cum trece însăşi lumea. La moarte părăsim lumea şi tot ce este în lume: cinstire, slavă, bogăţie, plăceri, prieteni, fraţi, părinţi, copii, meserie. Doar cu sufletele trecem de aici fie la viaţa veşnică, fie la chinul veşnic. Când aflăm mântuirea sufletului, dobândim ceva mai de preţ decât lumea întreagă. Dimpotrivă, ce folos ai dacă vei dobândi toate comorile lumii, dacă vei pierde mântuirea sufletului ? Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi-l va pierde ? – spune Mântuitorul lumii (Mt. 16, 26).” (Sfântul Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de sine însuşi”).

Adevărul lui Dumnezeu și minciuna lumii (II)

Naşterea pruncului Iisus restabileşte alianţa omului cu Dumnezeu şi unitatea între cer şi pământ. Steaua de la Betleem ne arată calea mântuirii, a adevărului şi a vieţii, într-o lume căzută sub puterea minciunii şi a morţii. Hristos cel fără de păcat a venit în lumea robită păcatului pentru a vindeca ochii noştri orbi şi a aduce dovada, prin patimile şi răstignirea Lui între doi tâlhari, că această lume şi-a întors faţa de la Tatăl ceresc şi face voia vrăjmaşului lui Dumnezeu, tatăl minciunii, al învrăjbirii şi al morţii. De aceea în această lume nedreptatea este mai puternică decât dreptatea, ura şi vrajba între oameni mai puternice decât iubirea aproapelui, iar slujitorii lui Mamona mai numeroşi decât slujitorii lui Dumnezeu, care sunt deseori huliţi, batjocoriţi, învinuiţi pe nedrept şi persecutaţi cum a fost Mântuitorul însuşi: „Hristos a fost răstignit, Baraba tâlharul a fost cerut, iar poporul stricat striga că trebuie salvat omorâtorul de oameni mai degrabă decât Mântuitorul şi Binefăcătorul” (Sfântul Ioan Gură de Aur – „Scrisori din exil”).

Ce salvare putem aştepta şi ce binefaceri din partea unei lumi care şi-a răstignit Mântuitorul şi şi-a ucis Binefăcătorul? Viaţa lui Iisus a fost ameninţată încă de la naştere. Uciderea pruncilor, din ordinul regelui Irod, aduce deja dovada, cu mult înainte de patimile şi răstignirea Mântuitorului, că această lume se află sub stăpînirea nedreptăţii, a suferinţei şi a morţii, şi sub puterea şarpelui ispititor care a dus la prăbuşirea lui Adam şi a întregii omeniri împreună cu el. Ca şi Mefisto care pune stăpânire pe sufletul lui Faust prin promisiuni amăgitoare, duhul acestei lumi pare a fi prietenul nostru şi ne promite tot ce omul lumesc îşi poate dori: tinereţea, frumuseţea, succesul, dragostea, bogăţia, plăcerile, puterea, fericirea… Dar la sfârşitul existenţei noastre pământeşti, toate aceste minunate promisiuni se preschimbă în contrarul lor: bătrâneţea, boala, amărăciunea, suferinţa, moartea şi pierderea a tot ceea ce avem şi a tot ceea ce îndrăgim.

Dacă ne punem nădejdile în această lume, ne închinăm lui Mamona şi ne supunem lui, chiar dacă ne numim creştini, căci „pe ce îţi întemeiezi nădejdea, acela-ţi este dumnezeu” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Aşa încât nu avem de ales decât între două lucruri, alegere de care depinde întreaga noastră existenţă şi mântuirea sufletului: „Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atât de lipsit de grijă, încât nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici – nimic; acolo este adevărul, aici – mirajul; acolo este liniştea, aici – grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici – necontenite suferinţe; acolo, bucuria şi veselia, aici numai necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămâi totuşi în aceeaşi stare de deşertăciune a minţii şi a inimii…” (Sfântul Teofan Zăvorâtul – „Viaţa lăuntrică”).
A-L alege pe Dumnezeu nu este un act vizibil, iar pentru a-L urma pe Hristos nu trebuie neapărat să părăsim lumea, nici să luptăm pentru a o schimba. Hristos nu a fost un revoluţionar şi nu a asmuţit poporul să se răzvrătească împotriva puterii Cezarului. Căci lupta împotriva lumii, este un alt mod de a ne lega de ea. Tot aşa, chiar dacă ne retragem departe de societatea omenească, putem purta lumea în inimă, prin sentimente potrivnice lumii dar venite din lume – ură, dezgust, pizmă, amărăciune, decepţie, dispreţ, ranchiună – care ne leagă de cele lumeşti tot atât – dacă nu chiar mai mult – decât iubirea de lume. Iar cazul contrar este tot atât de adevărat: putem trăi în lume şi să-l purtăm pe Dumnezeu în inimă.

Răul nu vine din lume, ci de la duhul necurat care a pus stăpânire pe lume. Căci prin căderea lui Adam, a cărei sămânţă o purtăm cu toţii în inimă, neamul omenesc a pierdut în acelaşi timp împărăţia cerurilor şi împărăţia pământului, care nu aparţine omului, ci vrăjmaşului său, „cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheena” (Mt. 10, 28).

De aceea salvarea noastră nu poate veni în niciun chip din lume, nici de la oameni, căci răul nu poate produce binele, nici minciuna, adevărul, nici întunericul, lumina. Profeţii mincinoşi ai vremurilor moderne, care orbiţi de trufie şi de setea de putere, au crezut că pot deveni salavatorii omenirii – Marx, Nietzsche, Lenin, Stalin, Hitler, Mao-Tze-Tung, şi numeroşii lor discipoli şi imitatori – nu erau decât oameni, care voind să ia locul lui Dumnezeu, au devenit demoni şi au adus iadul pe pământ.

Nu pentru a shimba lumea s-a pogorât Hristos pe pământ, ci pentru a schimba omul. Iar omul care trebuie schimbat nu este vecinul meu, nici şeful meu de birou, nici preşedintele republicii, nici nimeni altul decât eu însumi. Şi ceea ce trebuie schimbat nu este înfăţişarea mea, nici profesia mea sau statutul meu social, ci numai omul interior. Dar acesta nu se va putea niciodată schimba prin propriile sale puteri, tot aşa cum un om care cade în gol – şi toţi cei care s-au rupt de Dumnezeu se află în acest caz – nu se mai poate întoarce la punctul de plecare şi nici nu-şi poate opri căderea prin propria sa voinţă.

Naşterea pruncului Iisus în adâncul inimii noastre – acolo unde ucigaşii de copii trimişi de regii acestei lumi nu-l pot ajunge – este singurul mijloc de a salva în acelaşi timp omul şi lumea: „când se va schimba inima, vor urma fapte dinafară pe potriva acestei schimbări. Şi Hristos le spune fariseilor: fariseule orb, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată (Mt. 23,26)”. (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Dacă primim în inimă lumina lui Hristos, privirea noastră asupra lumii va fi şi ea luminoasă. Vom înţelege atunci că întunericul de care eram înconjuraţi nu venea din lume ci de la ochii noştri orbi faţă de prezenţa lui Dumnezeu în noi înşine şi împrejurul nostru: „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22-23).

Lumea pe care o numim materială nu este o realitate în sine şi s-ar întoarce la nefiinţă fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu pretutindeni şi clipă de clipă. Iar ceea ce este duh nu poate fi perceput decât cu duhul. Cuvintele unei cărţi pot fi văzute de oricine, dar ele nu au niciun sens în ochii unui analfabet. Tot aşa, dacă ochii noştri spirituali sunt orbi, nu vom putea vedea decât faţa materială a lucrurilor: „De fapt, toate obiectele sensibile pe care le vezi în univers sunt asemenea pereţilor, căci toate lucrurile pe care le percepem cu simţurile ne împiedică să le vedem pe cele spirituale. (...) Atunci când cineva vede o haină, de îndată se gândeşte la ţesător, (...); tot astfel, vederea unei case îndreaptă cugetul privitorului spre mâna arhitectului care a înălţat-o. Însă oamenii aceştia rămân cu desăvârşire orbi la Cel ce se descoperă prin cele văzute” (Sfântul Grigore de Nyssa – „Despre suflet şi înviere”).

Dacă ştim să citim cartea Creaţiei cu ochii duhului, lumea vizibilă devine o sursă de lumină spirituală: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învăţături foarte clare despre toate lucrurile spirituale” (Sfântul Ioan Scărarul).

Lumea nu este minciună şi amăgire decât atunci când omul îşi face un idol din ea, uitând că viaţa pe acest pământ nu este un scop în sine ci un mijloc ce ne-a fost dat pentru mântuirea sufletului şi întoarcerea în împărăţia lui Dumnezeu: „Deci numai mântuirea sufletului ne este atât de trebuincioasă încât nimic nu ne face trebuinţă mai mult ca ea. (…)Aşadar, acesta este singurul lucru de trebuinţă pentru noi. Dacă-l vom dbândi, vom avea totul; dacă-l vom pierde, nu vom avea nimic. Aşadar suntem datori să căutăm lucrul acesta mai mult decât căutăm hrana de zi cu zi, hainele, sănătatea, libertatea trupească, odihna şi tot ce priveşte viaţa cea de acum. Pentru că toate aceste agonisite le vom lăsa când vom muri, iar mântuirea sufletultui, odată dobândită, o vom lua cu noi pe lumea cealaltă şi o vom avea în veci” (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Viorel Ştefăneanu
 

Etichete:

Adevărul lui Dumnezeu și minciuna lumii (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni