Adaugat la: 14 Decembrie 2012 Ora: 15:14

Copilul Dumnezeu

„Aceste două noţiuni, copil şi Dumnezeu, conţin revelaţia cea mai uimitoare a Naşterii Domnului. În adâncul fiinţei noastre, această taină se adresează cu precădere copilului care continuă să trăiască în mod tainic în fiecare adult, copilului care continuă să audă ceea ce adultul nu mai poate auzi, şi să răspundă cu o bucurie care nu mai poate fi resimţită în lumea adulţilor, posomorâtă, stearpă şi cinică. (…) Prin urmare, numai după ce am restabilit contactul cu acest copil lăuntric, numai atunci vom putea primi şi împărtăşi şi noi bucuria negrăită a pogorârii lui Dumnezeu în lume sub înfăţişarea unui copil. Copilul nu are nici putere, nici forţă, dar tocmai prin neputinţa lui, el este rege; slăbiciunea lui îi conferă o putere uimitoare. Copilul din acea îndepărtată peşteră din Betleem nu voieşte să ne fie teamă de el. El pătrunde în inimile noastre fără să ne înspăimânte, fără a voi să‑şi arate puterea şi forţa, ci numai prin iubire. (…) În lume domnesc forţa şi puterea, teama şi robia. Hristos, Copilul‑Dumnezeu, ne eliberează de acestea.”

(Părintele Alexander Schmemann, Naşterea Domnului)

Copilul Dumnezeu

Asocierea acestor două cuvinte, copil şi Dumnezeu, pare absurdă în ochii raţiunii omeneşti. Cum poţi fi în acelaşi timp mic şi infinit, slab şi atotputernic, neştiutor şi atotştiutor, vremelnic şi veşnic, pieritor şi nemuritor? Nu, aşa ceva nu e cu putinţă, răspunde mintea omenească, şi împreună cu ea agnosticii şi ateii, pe care îi reprezintă Freud atunci când declară în mod peremptoriu că „nu există nicio autoritate deasupra raţiunii” („Viitorul unei iluzii”). 

Prin întruparea sa într‑un prunc, Hristos contrazice această afirmaţie. El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, iar acest Cuvânt se adresează înainte de toate inimii noastre, indiferent de gradul nostru de cultură şi de inteligenţă: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt. 5, 3); „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 9). 

Dat fiind că „înţelepciunea acestei lumi este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9), numai cel sărac în duh omenesc va putea primi Duhul lui Dumnezeu, şi numai o inimă neprihănită şi neînrobită patimilor lumeşti poate primi iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu întruneşte mai bine decât copiii aceste două condiţii absolut necesare pentru a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi a intra în împărăţia Lui. De aceea, atunci când ucenicii lui Hristos au voit să ştie cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor, „Iisus a chemat la el un copilaş, l‑a pus în mijlocul lor şi le‑a zis : «Adevăr grăiesc vouă: dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în numele meu, mă primeşte pe mine»” (Mt. 18, 2‑5). 

Dacă Dumnezeu s‑a pogorât printre noi sub înfăţişarea unui copil, este pentru că noi înşine suntem nişte copii, copiii lui Dumnezeu Care ne‑a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Acest copil Dumnezeu este fiinţa noastră reală şi veşnic vie. Căci în faţa lui Dumnezeu suntem şi vom fi întotdeauna nişte copii neştiutori, dat fiind că „Dumnezeu este infinit mai mare decât putem cuprinde cu mintea, iar deplinătatea Lui depăşeşte tot ceea ce putem concepe” (Mitropolitul Antonie Bloom – „Despre Dumnezeu”). 

Dorinţa omului de a deveni egalul Tatălui ceresc, dobândind atotştiinţa Lui, a fost tocmai pricina căderii lui Adam şi a întregului neam omenesc împreună cu el. 

Naşterea copilului Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre muritoare este adevărata noastră naştere, fără de care copilul de carne nu ar fi decât un mic animal cu chip omenesc, sortit să crească, să se reproducă, să îmbătrânească şi să moară ca oricare alt animal. Căci „acolo unde nu există Dumnezeu, nu există nici omul” (P. Evdokimov – „Vârstele vieţii duhovniceşti”). 

Dar spre deosebire de naşterea noastră biologică, naşterea copilului Dumnezeu înlăuntrul omului nu se poate face fără consimţământul nostru şi fără participarea personală a fiecăruia dintre noi. Astfel, omul dovedeşte şi realizează în mod concret asemănarea lui cu Dumnezeu prin faptul că participă la propria sa zămislire: „Omul devine imaginea lui Dumnezeu prin aceea că omul colaborează la naşterea omului” (Sf. Clement din Alexandria). 

„Dat fiind că în creştin sunt două naşteri, cea veche şi cea nouă, în acelaşi creştin sunt şi doi oameni, cel vechi şi cel nou. (…) Omul vechi se mai numeşte şi dinafară, iar cel nou, lăuntric, precum spune Apostolul: «de s‑ar şi strica omul nostru cel dinafară, însă cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi» (2 Cor. 4, 16)” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de sine însuşi”). 

Tot aşa cum Naşterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, exterior existenţei noastre, ci trebuie să se reînnoiască în fiecare creştin prin naşterea copilului Dumnezeu în omul trupesc, în acelaşi fel, venirea în lume a pruncului Iisus sfinţeşte istoria omenească şi îi conferă o dimensiune dumnezeiască şi veşnică: „Afirmaţia lui Iisus «Mai înainte de a fi fost Avraam, sunt Eu» (In. 8, 58) este un cuvânt de o importanţă capitală, o revelaţie zguduitoare care sparge istoria în două bucăţi. Iisus produce o sciziune, o bruscă transformare a timpului în interiorul temporalităţii extrem de precisă, genealogică, a iudaismului. (…) Această ruptură temporală este un act metafizic şi politic uimitor: dincolo de existenţa morţii şi a timpului omenesc, care constituie însuşi modul de reproducere a speciei omeneşti, Iisus vesteşte o altă concepţie a timpului: el se declară pogorât dintr‑un tată viu, care este Dumnezeu, al cărui cuvânt îl împlineşte şi îl întrupează. (…) Cel care ascultă cuvântul lui Iisus nu va cunoaşte niciodată moartea. Iisus readuce timpul cuvântului, care se conjugă la prezent. La început «ESTE» cuvântul. Ni se face astfel cunoscută prezenţa puterii cuvântului” (Philippe Sollers – „Mesajul lui Iisus”). 

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu, care a făcut tot ce există – „Toate prin El s‑au făcut şi fără El nimic nu s‑a făcut” (In. 1, 3) –, s‑a întrupat într‑un copil şi s‑a făcut om este pentru a ne spune în limbajul oamenilor – singurul pe care îl putem înţelege – ceea ce cuvintele şi mintea omenească nu pot cuprinde. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu este o doctrină, nici o ştiinţă, nici o filozofie, nici chiar o religie, ci nimic altceva decât viaţa însăşi: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4).

Pruncul Iisus este lumina ce străluceşte în întunericul istoriei omeneşti, care fără naşterea copilului Dumnezeu nu ar fi decât o succesiune haotică şi absurdă de evenimente tragice, conflicte sângeroase şi nenorociri de tot felul, căci omul fără Dumnezeu nu poate aduce decât nenorocirea omului şi se condamnă el însuşi la moarte: „Dumnezeu nu este un principiu exterior omului de care acesta ar fi dependent, ci principiul lui ontologic şi scopul final al existenţei lui. (…) Atunci când se leapădă de Dumnezeu, omul se leapădă de el însuşi, se nimiceşte pe sine însuşi” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieţii”).

Cugetul şi capacităţile noastre omeneşti nu ne‑au fost date pentru a trăi mai bine pe acest pământ şi pentru a agonisi comori lumeşti, nici pentru a studia modul de reproducere a broaştelor, compoziţia atomului sau formarea galaxiilor, nici pentru nimic altceva decât pentru a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe copilul Dumnezeu care s‑a pogorât printre noi şi „a devenit călăuza neamului omenesc către nemurire”: „De la bun început, făptura omenească a fost făcută în vederea omului cel nou, în acest scop au fost alcătuite inteligenţa şi năzuinţele omeneşti. Cugetarea ne‑a fost dată pentru a‑L cunoaşte pe Hristos; dorinţa, pentru a alerga către El; şi memoria, pentru a‑l păstra înlăuntrul nostru (N. Cabasilas – „Despre viaţa întru Hristos”).

Aşa încât naşterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, limitat în timp şi spaţiu şi exterior existenţei noastre, ci o realitate vie înlăuntrul fiecăruia dintre noi, „naşterea veşnică” (Meister Eckhart) a copilului Dumnezeu, care este singurul scop real al existenţei omeneşti. 

Oamenii de ştiinţă se străduiesc să pătrundă misterul apariţiei vieţii, pe care nu‑l vor putea elucida niciodată, căci ştiinţa lor nu poate cunoaşte decât lucrurile exterioare. Cum am putea înţelege ce este viaţa disecând un cadavru? Creştinii nu au nevoie să observe la microscop bacterii şi protozoare pentru a cunoaşte originea vieţii. Începutul vieţii este, a fost şi va fi întotdeauna naşterea veşnică a copilului Iisus în lume şi în fiecare dintre noi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. „ După cum Tatăl, care este viu, m‑a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cel ce mă mănâncă va fi prin mine viu. Aceasta este pâinea pogorâtă din cer. (…) Cine mănâncă această pâine va fi de‑a pururi viu” (In. 14, 16; 6, 57‑58).

Viorel Ștefăneanu, Paris

Copilul Dumnezeu

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni