Teologia energiilor necreate, fundamentul real al îndumnezeirii creştinului, are o însemnătate deosebită în contextul ecumenic de astăzi. În Occident, în anumite cercuri, discursul palamit a devenit sursă de inspiraţie şi mijloc de apropiere de Ortodoxie. Totuşi, în alte părţi, acestă teologie este ignorată, criticată sau chiar ironizată (a se vedea articolul despre acest subiect în Enciclopedia Catolică). Abisul dintre Ortodoxie şi Occident, fie acesta catolic sau protesant, nu se arată a fi mai profund nicăieri altundeva decât în viziunea poziţionării omului în relaţia acestuia cu Dumnezeu: obiectiv‑raţională/intelectuală sau subiectiv‑emotivă, prima stând la baza teoriilor mecaniciste despre lume şi a raţionalismului religios, cea de‑a doua girând un pietism individualist, ambele însă, în esenţă, sisteme mărginite şi închise, rămase la nivelul limitelor naturii umane, neputându‑se lansa spre posibilităţile infinite ale îndumnezeirii totale a omului. Aceasta pare a fi rana cea mai adâncă ce ne ţine separaţi, şi probabil cel mai greu de  vindecat. 

Omul viază cu adevărat doar atunci când se aseamănă cu Dumnezeu în sfinţenie, după cum Sfântul Irineu de Lyon ne spune: „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Adversus haereses IV, 20, 7). Ceea ce Ortodoxia mărturiseşte prin teologia sa este un adevăr empiric: chipul blajin al omului îndumnezeit, luminat şi transfigurat de harul Duhului Sfânt, al sfântului, al părintelui duhovnic îmbunătăţit, grăitor al tainelor dumnezeieşti, care nu are egal pe acest pământ în nicio tradiţie, fie creştină sau necreştină. 

În rândurile următoare, voi încerca să surprind câteva din ideile şi perspectivele inedite prezentate în cardul acestei conferinţe.  

Mitropolitul Kallistos (Ware) al Diokleii (Oxford) a deschis conferinţa vorbind despre măreţia omului în viziunea Sfântului Grigorie Palama. Deşi lumina Taborului nu este creată, ci izvorâtă din dumnezeirea Mântuitorului nostru Hristos, a fost totuşi posibil ca aceasta să fie percepută de ochii apostolilor. Lumina harului divin nu poate fi cunoscută prin simţurile trupului; totuşi prin curăţirea acestora se ajunge la contemplarea chipului lui Hristos în lumina necreată.

Lumina dumnezeiască se arată inteligibil minţii curăţite de păcat (la Sfântul Grigorie Palama, nous‑ul este chipul lui Dumnezeu din om). În această lumină, sfinţii Îl cunosc pe Dumnezeu în mod nemijlocit şi intuitiv, într‑un mod cu totul diferit de gândirea discursivă (logismos) care se foloseşte de silogisme, raţionamente sau analize logice.

Deşi distincţia dintre minte şi inimă nu o găsim în Sfânta Scriptură, aflăm acolo că toate, bune şi rele, se zămislesc în inimă.

Sfântul Grigorie susţine, asemenea Cuviosului Macarie cel Mare şi Sfântului Atanasie Sinaitul, că omul, prin împărtăşirea sa, în acelaşi timp, de cele pământeşti şi de cele cereşti, este superior îngerilor.Omul participă în Dumnezeu prin mijlocirea harului dumnezeiesc necreat şi cu trupul, care este implicat activ în rugăciunea minţii sau a inimii. Deci şi trupul este participant şi părtaş, pătimitor al luminii dumnezeieşti.

Pr. Prof. Nikolaos Loudovikos (Academia Ecleziastică din Tesalonic) a comparat viziunea Sfântului Grigorie cu cea a lui Toma de Aquino. Conform teologiei Sfântului Grigorie, există o unire psiho‑somatică a omului cu Dumnezeu, această unire făcându‑se în Dumnezeu la nivelul energiilor necreate, în timp ce în teologia tomistă, contactul omului cu Dumnezeu rămâne la nivelul intelectului, al raţiunii umane, deci în om, căci acesta nu are acces direct la Dumnezeu. Prin această concepţie care nu vede împlinirea naturii sau a omului în plinătatea sa existenţială, care include şi îndumnezeirea trupului, se ajunge la subjugarea naturii de către intelect/spirit şi, în mod ultim, la ambiţiile hegemonice ale Bisericii Romano‑Catolice asupra lumii. Spiritualul trebuie să domine natura. 

Distincţia majoră, care poate fi privită însă şi ca o posibilă punte de unire în dialogul ecumenic, ar fi concepţiile celor doi mari „doctori” ai Bisericilor în privinţa unităţii lui Dumnezeu. Toma de Aquino pleacă de la o bază metafizică, de la unitatea lui Dumnezeu concepută în termeni aristotelici de substanţă simplă, în timp ce Sfântul Grigorie Palama teologhiseşte unitatea ontologică, distingând însă între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile necreate. 

O prezentare care a suscitat interes a fost cea a Dr. Christina‑Mangala Frost (Cambridge, UK), care după ce a arătat pericolele inerente practicării yoga, fie aceasta în variantă religios‑deistă sau secular‑atee, a comparat „iluminarea” yoghinului cu cea isihastă. E posibil ca „lumina” din yoga, atinsă prin evadarea mundanului, concentrare şi exerciţii fizice, să fie, în cel mai bun caz, o lumină naturală a nous‑ului, însă în nici un caz o experienţă a divinului. 

Dr. Stavros Yangazoglou (Hellenic Open University) a arătat preocuparea Sfântului Grigorie pentru viaţa sacramentală a Bisericii, fapt mai puţin discutat în studiile despre teologia palamită. Luând ca punct de plecare disputa din cadrul Bisericii din Grecia din anii ‘60, între viziunile „sacramentală” şi „harismatică”, a arătat cum Sfântul Grigorie le integrează pe ambele într‑o comuniune harismatică a Bisericii. Avem astfel un isihasm sacramental la Sfântul Grigorie. Euharistia este lumina celor curăţiţi. Acest aspect al eclesiologiei euharistice a fost preluat şi dezvoltat de către Sfântul Nicolae Cabasila, iar în teologia modernă John Romanidis a vorbit despre teologia terapeutică a părinţilor purtători de Duh. Teologia sacramentală este completată de această teologie terapeutică. În concluzie, Biserica este comuniunea îndumnezeirii, harul necreat fiindu‑ne împărtăşit în primul rând prin Sfintele Taine.

Referitor la „disputa palamită” dintre cercetătorii moderni ai operei Sfântului Grigorie (de exemplu, Meyendorff – Romanidis), există încă o preocupare actuală în determinarea premizelor filozofice şi teologice reale ale conflictului dintre Palama şi opozanţii isihasmului (în sens strict, nominalismul lui Barlaam poate fi o construcţie modernă neavenită – Kallistos Ware).

Profesorul Georgios Mantzaridis (Tesalonic) a avut o intervenţie scurtă în care a punctat natura simplă, iar nu compusă, a lui Dumnezeu, şi datorită acestui fapt, posibilitatea lui Dumnezeu de fi prezent, prin energiile Sale, în toată creaţia. Dumnezeu nu este în sens aristotelic actus purus. De aceea, simplitatea divină nu este aceeaşi cu cea filozofică. Omul este o natură compusă cu multe funcţii şi trebuinţe în afara lui pentru care a fost înzestrat cu simţuri. Dumnezeu nu are nevoie de nimic, El nu este pătimitor. Adevărul dumnezeiesc este simplu, iar cel omenesc compus şi relativ. Simplitatea lui Dumnezeu este unul dintre atributele/energiile lui Dumnezeu, iar nu esenţa lui Dumnezeu (în sens aristotelic/tomist).

Mandzaridis a încheiat punctând o inserţie rău‑voitoare în corpusul operei palamite publicat în colecţia Patrologia Graeca, adaos care reflecta poziţia Occidentului la acea vreme faţă de teologia Sfântului Grigorie, şi anume un text care nu aparţine acestuia, scris de un monah, Nifon Candidatul, care ar susţine că Sfântul Grigorie credea în mai multe divinităţi. 

Cercetătorul patristic britanic, Dr. Norman Russell, trecut de curând la Ortodoxie, a arătat că opozanţii lui Palama susţineau că deosebirea pe care acesta o face între esenţă şi energie nu este reală, ci numai mentală. Punctul cel mai interesant al prezentării l‑a constituit legătura pe care Dr. Russell a făcut‑o între controversele hristologice din secolele V‑VII şi controversa palamită. Astfel, distincţia dintre esenţă şi energie ar fi o extindere a teologiei deosebirii dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos, între voinţă şi energie în persoana lui Hristos, controversă continuată până în secolul al XII‑lea. Un sinod constantinopolitan din 1170 a arătat că precum Tatăl este cauza/izvorul dumnezeirii, asemenea este şi în cazul energiilor divine cauzate de sau izvorâte din fiinţa divină, după cum susţine chiar Sfântul Grigorie: energiile divine nu există prin ele însele, ci sunt dependente de cauza lor. 

Au susţinut comunicări şi trei români, un filozof, un critic de film şi un teolog. 

Conf. Dr. Dan Chiţoiu de la Universitatea din Iaşi a adus lumină asupra controversei dintre Palama și Barlaam, punctând în acelaşi timp potenţialul teologiei palamite în cadrul unei filozofii creștin‑ortodoxe contemporane. 

Dr. Elena Dugheru a trasat o traiectorie interesantă a teologiei luminii dumnezeieşti, minunat reprezentată în frescele catedralei Adormirii Maicii Domnului din Mănăstirea Ferapont de către faimosul călugăr rus Dionisie (sec. XV), reconstruite cu ajutorul fotografiei „pnevamatice” („fotografia – arta de a scrie/picta cu ajutorul luminii”) a artistului contemporan Iuri Holdin. 

Pr. Dr. Liviu Barbu, semnatarul articolului de faţă, a participat la conferință din încuviințarea și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif. Acesta a prezentat legătura dintre isihasm, rugăciunea inimii şi îndrumarea duhovnicească, vorbind apoi despre specificul isihasmului românesc – mlădiat pe firea românului –, reaşezarea figurii Sfântului Vasile de la Poiana Mărului în cadrul universal al renaşterii filocalice (contribuţie încă puţin cunoscută în Occident) şi  aportul remarcabil al Părintelui Stăniloae, a cărui prezentare, teologică şi duhovnicească, a operei Sfântului Grigorie Palama a jucat un rol major în renaşterea filocalică a secolului XX.  Părintele Stăniloae a deschis drumul primelor cercetări moderne asupra operei palamite, lucrare continuată astăzi cu acribie de teologi precum Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. şi P.S. Dr. Ignatie (Trif). 

Prezentarea a fost încheiată cu un exemplu de „isihasm urban” din zilele noastre, întemeiat pe rugăciune, lucrare în comuniune şi ascultare, practicat într‑o parohie din inima Bucureştilor, Dobroteasa, sub îndrumarea părintelui Gheorghe Sima, care de‑a lungul anilor a clădit duhovniceste mai multe generaţii de ucenici. 

Conferinţa a fost întregită de pelerinajul spiritual făcut la locurile legate de viaţa Sfântului Grigorie Palama, în Veria, la mănăstirea unde se păstrează până astăzi peştera cu două încăperi săpate în calcar în care sfântul s‑a nevoit pentru vreo cinci ani, de Liturghia arhierească din Duminica a II‑a a Postului Mare, săvârşită în catedrala Sfântului din Tesalonic şi popasul din Sfantul Munte, la Vatopedu, care a încununat întreaga lucrare academică şi duhovnicească.

Slavă Ție, Doamne, Celui ce ne‑ai arătat slava Ta prin preamăritul Tău sfânt, Grigorie Palama! Luminează‑ne pe noi cu lumina cunoștinţei dumnezeirii Tale, prin harul preasfântului Tău Duh, pentru rugăciunile sfântului Tău!

Pr. Liviu Barbu, Institutul de Studii Creştin‑Ortodoxe, Cambridge
Parohia Sf. Mc. Filoteea și Cuv. Beda Venerabilul, Norwich, Marea Britanie