Traseul acestui pelerinaj, în care s‑au înscris 52 de persoane, a inclus multe locuri menţionate în Evanghelie şi în celelalte scrieri ale Sfintei Scripturi, cum ar fi: Ein Karem, Betleem, Muntele Măslinilor, Galileea, Nazaret, Cana Galileii, Capernaum, Muntele Tabor, Pustiul Iudeii, Valea Hozevei, Ierihon, Muntele Ispitirii, Marea Moartă şi, evident, Ierusalimul – cetatea veche şi împrejurimile. Scopul pelerinajului a fost acela de a cunoaşte mai bine şi de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, de a‑L cunoaşte mai bine pe Hristos, singurul în măsură să împlinească viaţa omului.

Pelerinajul la locurile sfinte este, pe lângă împlinirea visului vieţii creştine, o experienţă extraordinară. La prima vedere, când vorbeşti despre pelerinaj, trezeşti în sufletul multora curiozitatea de a şti cum arată locul, spaţiul, peisajul unde Dumnezeu a atins concret această vale de lacrimi, fie ele de durere, dar şi de mici bucurii. În schimb, uităm să vorbim despre ceea ce trăieşti şi simţi cu adevărat în aceste locuri sfinte.

Cu emoţie adâncă am intrat în cetatea sfântă în care şi Iisus intrase, aclamat ca Unul Care vine în numele Domnului, pentru ca, după aceea, să iasă în toată ruşinea, ca şi Cel mai mare răufăcător, El, Care a luat asupra Sa durerile noastre şi S‑a împovărat cu suferinţele noastre. În zi de vineri, am mers pe Drumul Crucii. Ne‑am rugat pentru noi şi pentru cei pe care îi purtam în suflete, pentru iertarea păcatelor noastre multe care l‑au costat pe Iisus Hristos moartea pe cruce.

Locurile pline de oameni veniţi din toate colţurile lumii, străzile înguste ce îngreunează circulaţia, tarabele pline cu tot felul de mărfuri îţi provoacă din start o stare de nemulţumire, dar şi de înţelegere a gestului plin de mânie sfântă al Mântuitorului. Ajungem la Sfântul Mormânt, locul şi izvorul credinţei noastre. Sfântul Mormânt e un complex de biserici. Aici rugăciunea nu s‑a întrerupt niciodată şi nici nu se va întrerupe vreodată, pentru că aici Domnul este cu noi până la sfârşitul veacurilor. Pe rând, am trecut pe la Biserica Sfintei Învieri, Sfântul Mormânt, Golgota, Piatra Ungerii şi Capela Arătării lui Hristos. Privim piatra Golgotei, dar şi piatra pe care a fost îmbălsămat după moartea Sa Domnul, sărutăm piatra pe care a stat în mormânt şi care a devenit rampa de lansare spre cer a tuturor celor ce cred în marea taină a Învierii.

Coborâm de pe creasta muntelui spre Ghetsimani. Privim Ierusalimul din acest loc încărcat de amintirea Domnului şi a patimilor Sale. Măslinii bătrâni ne privesc şi vor să ne spună tot ce s‑a întâmplat aici în urmă cu două mii de ani. Aici au adormit apostolii în timp ce Iisus, la numai câţiva paşi de ei, agoniza transpirând sânge. Totul se opreşte în loc, totul devine mai greu, mai apăsător. Tăcerea pune stăpânire pe întreg grupul. Se aude, la un moment dat, glasul părintelui David: „Aici, pe această piatră, a curs sânge; aici Hristos s‑a rugat, dacă e cu putinţă, să treacă paharul suferinţei, dar nu voia Lui, ci voia Tatălui să fie; aici Mântuitorul s‑a rugat pentru întreaga omenire…” Rămânem câteva minute în tăcere pentru rugăciune personală. Ajungem în valea Cedronului şi, după vizitarea bisericii „Mormântul Maicii Domnului”, ne retragem pentru odihnă.

Nu îmi propun să descriu cu lux de amănunte fiecare loc pe care l‑am vizitat, ci doar să le reamintesc. În Betleem, locul sărăciei, aşa cum îl menţionează evanghelistul Luca, orice pelerin vede sărăcia oamenilor ce trăiesc efectiv de pe urma turiştilor. Dumnezeu a preferat acest loc sărac. De fapt, sărăcia este rezultatul împietririi inimii omului faţă de semenul său. Aici s‑au vizitat Biserica Naşterii Domnului, ridicată de Împărăteasa Elena peste peştera în care S‑a născut Iisus, Grota Laptelui şi Biserica Păstorilor, Mănăstirile „Sf. Sava cel Sfinţit” din Pustiul Iudeii şi „Sfântul Teodosie cel Mare”. 

Asemenea magilor, pe un alt drum, am pornit pe urmele Fiului lui Dumnezeu, acolo unde a trăit gingăşia copilăriei – Nazaret („Nume de floare”) – şi unde Dumnezeu a ales cu adevărat „floarea” pământului nostru, pe Sfânta Fecioară Maria, pentru a conlucra la planul mântuirii noastre. Intrăm în Biserica „Sfântul Gavriil”, unde în altarul mic şi întunecos se aude susurul Izvorului Sfintei Marii, în Biserica Bunei Vestiri, înălţată pe locul unde Arhanghelul Gavriil a anunţat‑o pe Fecioara Maria că Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Ajungem şi la biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Nu au lipsit de pe harta pelerinilor nici Cana Galileii, unde Hristos a făcut prima minune, transformând apa în vin, Muntele Tabor, unde s‑a petrecut „Schimbarea la Faţă” a lui Iisus. Nu puteam trece pe lângă Muntele Tabor fără să simţim şi noi ceea ce a mărturisit Petru: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici”.

Au urmat Marea Galileii, locul Botezului în apele Iordanului, Valea Iordanului, unde s‑a vizitat Mănăstirea „Sfântul Gherasim”, Aşezământul Românesc din Ierihon, unde am şi participat la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. După cel mai vechi oraş din lume, Ierihon, a urmat Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul”, unde se află moaştele Sf. Ioan Iacob, şi Peştera Sf. Ilie Tesviteanul, Muntele Ispitirii, mănăstirea care adăposteşte fântâna lui Iacob şi moaştele Sf. Filumen. Nu se putea fără o baie în apele sărate şi în nămolul Mării Moarte. Închei cu urarea pe care, se spune, evreii şi‑o fac unul altuia la despărţire, în orice colţ al lumii s‑ar afla: La anul, la Ierusalim!

„Totdeauna lucrul tău să‑l începi cu Dumnezeu!” 

Program parohial în Coslada, Spania

Ca de fiecare dată, în preajma începerii anului şcolar copiii comunităţii noastre au fost invitaţi să se pregătească pentru acest nou an prin spovedanie şi împărtăşanie. În acest sens, în zilele de vineri, 7 septembrie, şi sâmbătă, 8 septembrie, copiii care au răspuns invitaţiei s‑au spovedit, iar duminică, 9 septembrie, s‑au împărtăşit la Sfânta Liturghie, ocazie cu care s‑au rostit rugăciuni speciale pentru ca Dumnezeu să trimită în inimile lor duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, să le deschidă mintea şi cugetul şi să le lumineze inima spre primirea învăţăturilor celor bune, ...să fie mângâiere părinţilor lor şi întărire Bisericii noastre Ortodoxe. 

În cuvântul de învăţătură, părintele paroh a spus: „Educaţia copilului este foarte pretenţioasă, pentru că nu se face într‑o zi, ci în fiecare zi. Educaţia copilului trebuie să înceapă odată cu viaţa, imediat după naştere. Ea trebuie accentuată în perioada întrebărilor, iar la întrebări trebuie să li se răspundă prin prisma Scripturii. Solomon spunea: «Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s‑o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea» (Pilde 22, 6). Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul are cea mai lungă copilărie, tocmai pentru a fi folosită la pregătirea lui pentru viaţă”.

De asemenea, părinţii au fost îndemnaţi şi încurajaţi să arate mai mult din grija care se cuvine în creşterea şi educarea copiilor: „Educaţi‑vă copiii răspunzând întrebărilor lor. Viaţa creează întrebări şi răspunsurile creează principii şi caractere puternice. Vârsta întrebărilor este secretul educaţiei copilului. Educaţi‑vă copiii fiind modele pentru ei. Copilul are nevoie să vadă în mod practic în viaţa părintelui cum se aplică învăţătura primită. Educaţi‑vă copiii iubindu‑i necondiţionat. Dragostea nu trebuie să fie o recompensă pentru copiii cuminţi, ea este o nevoie de bază a copilului indiferent de performanţele lui. Educaţi‑vă copiii ajutându‑i să‑şi împlinească nevoile. Educaţia de calitate se realizează pe fondul relaţiei sufleteşti, de aceea părintele este cel mai bun educator pentru copilul său. Lipsa educaţiei copiilor poate fi justificată în multe feluri, însă consecinţele nu pot fi evitate în nici un fel. Copiii sunt un mare tezaur pentru familie şi investiţia părinţilor făcută în creşterea şi educaţia lor are consecinţe veşnice. Pentru că părinţii sunt adulţi şi au experienţa vieţii, încearcă să‑şi protejeze co­piii de influenţa distructivă a anumitor persoane, grupuri, lucruri sau experienţe care le‑ar putea afecta negativ viaţa. De cele mai multe ori, însă, părinţii minimalizează riscurile la care copiii sunt expuşi în propria familie, în şcoală, în societate, în relaţiile cu prietenii, colegii sau vecinii. Este ciudat să ne gândim la faptul că, în timp ce‑i ferim pe copii de relele din afara familiei, şcolii, răul poate fi chiar în acele locuri pe care noi le numim sigure. De fapt, de ce anume ar trebui să‑i ferim pe copii? Să‑i ferim de materialismul din familie, ateismul din şcoală şi păgânismul din societate”.

La finalul liturghiei, toţi cei prezenţi au primit iconiţe şi dulciuri.

Prezbitera Gina Cimpoca