Adaugat la: 5 Octombrie 2012 Ora: 15:14

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

„Adam se topea de jale pe pământ şi vărsa lacrimi amare
Pământul nu‑i era prielnic
Şi el suspina după Dumnezeu strigând:
«Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu ochii în lacrimi
Cum aş putea să nu‑L caut?
Când eram alături de El, sufletul meu era bucuros şi senin,
Iar Vrăjmaşul nu putea ajunge la mine.
Dar acum, duhul rău a pus stăpânire pe mine,
Îmi umple sufletul de nelinişte şi suferinţă
De aceea sufletul meu se sfârşeşte de dorinţă după Domnul;
Duhul meu se avântă către Dumnezeu, şi nimic pe pământ nu mă poate bucura
Nimic nu‑mi poate alina sufletul. (…)
Durerea mea este atât de mare încât strig cu lacrimi şi gemete: 
Fie‑ţi milă de mine, Dumnezeule, fie‑ţi milă de creatura ta căzută».” 

(Sfântul Siluan – „Plânsul lui Adam”)

 

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

Natura omenească după căderea în păcat este în mod ontologic legată de tristeţe. Căci rupându‑se de Dumnezeu şi pierzând grădina raiului, sufletul omenesc se va simţi în permanenţă nefericit şi flămând, căutând o hrană pe care nu o poate afla în această lume, unde „toate momentele noastre fericite au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această stare de tristeţe este inseparabilă de cugetul omenesc, ea nefiind pricinuită de nicio cauză materială sau împrejurare lumească. Este tristeţea ontologică a omului căzut în păcat, care sălăşluieşte în adâncul sufletului său fără niciun motiv lumesc şi îl însoţeşte ca o umbră de‑a lungul întregii sale existenţe. Întristarea sufletului omenesc care tânjeşte după împărăţia cerurilor de care a fost lipsit este în realitate o binefacere şi un dar de la Dumnezeu, căci ea aminteşte omului „căderea lui de la o stare mai înaltă, care îi fusese hărăzită altcândva. Căci cine altcineva se simte nefericit de a nu fi rege, decât un rege detronat?” (Pascal – „Cugetări”). 

Această tristeţe comună tuturor fiinţelor omeneşti este asemănătoare cu cea a unei păsări în colivie, care, deşi este bine hrănită şi îngrijită şi duce o existenţă lipsită de griji şi confortabilă, nu se simte niciodată pe deplin satisfăcută de situaţia ei, chiar dacă nu înţelege cauza acestei nemulţumiri permanente. Chiar dacă această pasăre este născută în captivitate şi nu ştie să zboare, sufletul ei suferă de a nu‑şi putea lua zborul în infinitul spaţiului ceresc pentru care a fost făcută. Tot aşa sufletul omului căzut în robia păcatului şi închis în temniţa patimilor lumeşti va fi mistuit de o tristeţe fără leac lumesc, mai mult sau mai puţin conştientă, care îi semnalează că această lume nu este adevărata lui locuinţă şi că scopul existenţei lui nu se află pe acest pământ: „Întristarea de la Dumnezeu este o amărăciune a sufletului, o însuşire a inimii pătrunse de durere, care o face să caute cu neobosită râvnă lucrul de care este însetată (…) Dacă ai dobândit această întristare, ţine‑o cu tine din toate puterile, căci ea se spulberă cu uşurinţă dacă nu este temeinic înrădăcinată; zarva lumii, grijile materiale, plăcerile, şi mai ales vorbăria deşartă şi luatul în râs o fac să dispară, aşa cum focul topeşte ceara” (Sf. Ioan Scărarul). 

Omul lipsit de această „întristare de la Dumnezeu” este asemenea unui bolnav care nu‑şi cunoaşte boala şi, crezându‑se sănătos, este mulţumit de starea lui şi nu face nimic pentru a se vindeca, nepăsare care nu poate decât să‑i agraveze boala: „Vai şi amar când omul este sătul şi mulţumit în inima sa, şi mult mai bine când este flămând în inimă (…): este un semn al sănătăţii duhovniceşti” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”). 

Bucuriile şi plăcerile acestei lumi sunt tot atât de vremelnice şi pieritoare ca şi viaţa noastră pământească. De aceea „sufletul nu se poate mulţumi cu lumea aceasta”: „cei ce iubesc lumea, cu cât îşi caută mai mult comorile aici, cu atât le doresc mai mult şi nu pot să se sature. (…) Motivul este că vor să‑şi mulţumească sufletul cu ceva cu care sufletul nu se poate mulţumi. Duhul este nemuritor şi de aceea nu se mulţumeşte cu materie stricăcioasă şi pieritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie şi nepieritoare. Astfel, bietul om, pierzând Izvorul apei vii, pe Dumnezeu, îşi sapă fântâni tulburi în creaturi şi de la ele caută să‑şi răcorească sufletul! Dar n‑ai decât să sapi cât vrei, biet suflet, această fântână nu‑ţi va potoli setea, ci tot mai mult vei înseta!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Lipsită de izvorul vieţii ce vine de la Dumnezeu, existenţa noastră pământească seamănă cu un pustiu în care alergăm în zadar după mirajele acestei lumi, care „făgăduieşte totul şi nu dă nimic”: „Dar sufletul nu‑l poţi înşela, cum nu poţi înşela un om înfometat, dându‑i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieşte” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viaţa lăuntrică”). 

Mâhnirea fără leac a sufletului flămând care nu‑şi află hrana în această lume este o temă centrală a literaturii franceze a secolului XIX, cunoscută sub numele de mal du siècle – rău al secolului asemuit cu o boală sufletească: 

„Am trăit, am trecut prin pustiul vieţii
Unde sub paşii mei toate florile s‑au veştejit
Unde întotdeauna nădejdea mi‑a amăgit mintea
Arătându‑mi fericirea în negurile orizontului,
Unde vântul morţii cu răsuflarea lui dogorâtoare
Seca toate fântânile sub buzele mele (…)
Unde totul, chiar şi amintirea, se învecheşte şi se şterge,
Unde totul este vremelnic, pieritor, nesigur;
Unde ziua fericirii se sfârşeşte mâine;
De câte ori, înşelat de existenţă,
Din pieptul meu am alungat orice nădejde!”

(Alphonse de Lamartine – „Credinţa”)

Sensibilitatea marilor scriitori şi poeţi francezi ai secolului XIX se înrudeşte deseori cu viziunea spirituală a misticilor şi asceţilor, în ochii cărora bunurile lumeşti, amăgitoare, limitate şi pieritoare, nu prezintă niciun interes şi nicio valoare: „Am voit să mă arunc pentru un anume timp într‑o lume care nu‑mi spunea nimic şi care nu mă auzea. Sufletul meu pe care nicio patimă nu‑l uzase încă căuta un lucru de care să se poată lega (…) Vai mie! ceea ce caut este numai un bine necunoscut, al cărui instinct mă urmăreşte. Ce vină am eu dacă întâlnesc limite peste tot şi dacă ceea ce este limitat nu are nicio valoare pentru mine?” (Chateaubriand – „René”). 

Aşa‑numitul rău al secolului este în realitate răul lumii moderne, care din secolul XIX încoace şi‑a întins sfera de acţiune şi bântuie în zilele noastre în întreaga lume. De aceea, unele opere ale scriitorilor din acea epocă apar în ochii cititorului de astăzi mai actuale ca niciodată, asemenea unor viziuni profetice ale lumii din zilele noastre: „Oamenii se îndoiau de orice: tinerii negau totul. Poeţii cântau deznădejdea. (...) Un sentiment nelămurit şi inexprimabil de amărăciune începu să dospească în toate inimile tinere. O negare a tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, care s‑ar putea numi dezamăgire sau deznădejde. (...) Precum acel soldat care fiind întrebat: În ce crezi? a răspuns: În mine, tot aşa, tineretul din Franţa, auzind aceeaşi întrebare, răspunde: În nimic. (...) Iată deci ce spunea sufletul: Vai nouă! vai nouă! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde, nici nimic de aşteptat, nici măcar două bucăţele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile” (Alfred de Musset – „Confesiunile unui copil al secolului”: o recentă adaptare cinematografică a acestui roman dovedeşte actualitatea lui). 

Răul de care suferă omul modern este de aceeaşi natură cu cel care îl chinuie pe Adam în poemul Sfântului Siluan, citat la începutul acestui articol: „duhul rău a pus stăpânire pe mine / Îmi umple sufletul de nelinişte şi suferinţă”. Căci „cel care nu‑şi supune voinţa proprie lui Dumnezeu, se supune adversarului lui” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovniceşti”). Douăsprezece secole după ascetul sirian citat mai sus, Baudelaire ajunge la aceeaşi concluzie:

„Răul e perna pe care Satan, marele magician,
Leagănă îndelung cugetul nostru vrăjit (…)
Diavolul este cel care ţine în mâini
Aţele care ne dictează mişcările.
Spurcăciunile ni se par atrăgătoare
Şi zi de zi către iad mai coborâm cu‑n pas.”

(Charles Baudelaire – „Către cititor”, în Florile răului) 

Viorel Ștefăneanu, Paris

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni