Adaugat la: 5 Octombrie 2012 Ora: 15:14

Parabola Fecioarelor înţelepte şi a celor fără de minte (Matei 25, 1‑13)

A cincea Evanghelie de la Maslu

Evanghelia este în primul rând o lectură a „zilei Domnului”, duminica, dar pericopele numeroaselor duminici au fost deja comentate, iar între apariţia unui număr din Apostolia şi Evangheliile din duminicile apropiate este uneori greu de ales una dintre ele. Poate fi deci de folos să abordăm şi Evangheliile citite cu prilejul sfintelor taine. Aşa este parabola Fecioarelor înţelepte şi a celor fără minte, care este cea de‑a 5‑a Evanghelie de la slujba Sfântului Maslu1 (ungerea bolnavilor) şi care se citeşte şi la slujba sfintelor cuvioase fecioare, ca de pildă a Sfintei Genoveva de Paris2.

Parabola Fecioarelor înţelepte şi a celor fără de minte (Matei 25, 1‑13)

Parabola despre care vorbim nu este raportată decât la Sfântul Matei. Ea se situează la puţin timp după Intrarea lui Hristos în Ierusalim (Floriile) şi imediat înaintea Patimii Sale. Este un moment extrem de greu pentru Domnul, căci se luptă cu duşmănia făţişă a „cărturarilor şi fariseilor”3, asupra cărora rosteşte cele şapte „blesteme” (Mt 23, 13‑36), înainte de a face ucenicilor Săi înfricoşătoarea prorocie a sfârşitului vremurilor şi a întoarcerii Sale în slavă (Mt 24, 1‑35).

Apoi îndeamnă la priveghere4, „căci în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Mt 24, 44). Şi pentru a‑Şi ilustra spusele istoriseşte două parabole, cea a celor Zece Fecioare şi cea a Talanţilor. Parabola celor Zece Fecioare este extrem de dificilă, deoarece ne descumpăneşte: sparge canoanele şi ne trece de la cultura religioasă la o adevărată relaţie mistică cu Hristos.

„Asemăna‑se‑va Împărăţia Cerurilor cu…”: este cu adevărat vorba aici despre ceea ce se va întâmpla după Cea de‑a Doua Venire şi despre scopul acestei vieţi, Împărăţia cea cerească, opusă împărăţiilor pământeşti. Este stăpânia lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – în toţi şi în toate, îndumnezeirea Omului şi transfigurarea universului. Întoarcerea lui Hristos în slavă şi judecata cea de obşte vor fi începutul eonului celui nou şi veşnic, eonul Împărăţiei lui Dumnezeu. Cum să intrăm în ea? Pilda Fecioarelor înţelepte şi a celor nebune constituie o mistagogie5.

„Zece” reprezintă plinătatea după fire; este vorba despre zece femei, deoarece Femeia reprezintă omenirea (în simbolistica paulinică, bărbatul reprezintă pe Hristos, iar femeia Biserica). Omenirea are drept chemare să fie „soaţa” lui Dumnezeu, să se unească cu El. Această obşte de zece Fecioare reprezintă întrucâtva omenirea în starea ei firească. Aici într‑adevăr nu este vorba de o aluzie la cădere, nici la păcat. Şi toate au o candelă: toate au primit descoperirea (Hristos este Lumina lumii). Toate pornesc la drum cu candelele lor pentru a merge în întâmpinarea Mirelui ceresc, căci el este Cel care a unit pe Om cu Dumnezeu întrupându‑Se (la sfârşitul parabolei, Hristos vorbeşte desluşit despre „cămara de nuntă”). Dumnezeu vine către noi, iar noi trebuie să mergem către El. Este un drum duhovnicesc, drumul duhovnicesc al omenirii. 

Toate bune până aici. Însă de îndată Domnul rosteşte acest cuvânt scurt, „cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte” (ceea ce se poate traduce şi cu „înştiinţate”). Proporţia de 5 la 5 este interesantă: cele zece au primit harul, harul chemării, dar acest har nu suprimă libertatea, voinţa liberă a Omului, efortul personal. În fiecare dintre noi există acest raport care exprimă sinergia între Dumnezeu şi Om: Dumnezeu nu pune întrebări la care să dea tot El răspunsuri. De ce anume cele dintâi sunt fără minte? Domnul spune limpede: „nu au luat untdelemn cu ele”. Or, o candelă fără untdelemn nu poate arde (adică lumina) prea mult timp. Câtă vreme cele înţelepte „au luat untdelemn în vase”, în afară de candele. Niciuna dintre cele zece nu ştia cât avea să dureze drumul, căci lucrul acesta nu fusese descoperit. Hristos tocmai a spus înainte că: „Iar de ziua şi ceasul acela [al celei de‑a Doua Veniri], nimeni nu ştie, nici îngerii din Ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt 24, 36).

Candela reprezintă harul chemării, arătarea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Untdelemnul reprezintă dobândirea Duhului Sfânt. Iar vasele cu untdelemn sunt chipul inimii celor drepţi, altarul lăuntric. Acest lucru este foarte important, pentru că drumul se face pe timp de noapte. Care este înţelesul? Ar fi anevoios să asimilăm aceasta cu noaptea păcatului, căci Domnul nu se referă deloc la aceasta, iar cele zece sunt fecioare. Este mai potrivit să ne gândim că această noapte reprezintă neputinţa de a atinge cugetele dumnezeieşti. Dumnezeu rămâne o taină, iar noi mergem către El prin noaptea necunoaşterii noastre.

Dar Mirele întârzie. Este o încercare, chiar şi pentru cele înţelepte. Dumnezeu pune întotdeauna la încercare iubirea noastră pentru El: este oare iubire de o clipă sau o iubire care „arde în adâncurile inimii noastre”6? Domnul vrea să ne înveţe răbdarea şi stăruinţa: iubirea se lămureşte în timp şi în încercări. Şi toate aţipesc, chiar şi cele înţelepte. Candelele sunt stinse. Este o parte tainică a parabolei; am putea spune aici: în căutarea de Dumnezeu este ceva care depăşeşte puterile Omului. Somnul reprezintă moartea: poate aceasta înseamnă că, pentru a ajunge la Dumnezeu şi a‑L întâlni, omul trebuie să moară sieşi cu desăvârşire. Şi imediat după această imagine simbolică a morţii, Îngerul strigă: „Iată Mirele”, aluzie directă la „sunetul mare de trâmbiţă al îngerilor care adună pe cei aleşi”, despre care Domnul tocmai vorbise înainte (Mt 24, 31). Îngerul vesteşte venirea lui Hristos şi strigă „mergeţi în întâmpinarea Lui”. Dumnezeu hotărăşte, şi nu Omul. Putem chiar spune că Tatăl este Cel care trimite pe îngeri să vestească a Doua Venire a Fiului Său (doar Tatăl cunoaşte ziua şi ceasul).

Cele zece fecioare se trezesc şi se ridică (întruchipare a învierii), apoi îşi pregătesc candelele. Este tot timp de noapte, pentru că sfârşitul drumului rămâne tainic: vederea Mirelui ceresc – Dumnezeu aşa cum este El – este surprinzătoare, fulgerătoare, de nespus. Noaptea va înceta când ele vor trece de catapeteasma templului celui mai presus de ceruri, pentru a intra în Cămara de nuntă. Dar iată, cele cinci fără minte nu mai au untdelemn. Atunci ele cer celor înţelepte, care nu se învoiesc tocmai pentru că sunt înţelepte: „nu va fi destul nici pentru noi, nici pentru voi…” Este o adâncă învăţătură duhovnicească: Duhul Sfânt îl dobândim pentru noi înşine: fiecare din noi nu este responsabil decât de el însuşi dinaintea lui Dumnezeu. Vasele nu se pot schimba între ele. Lupta duhovnicească este o luptă personală. Biserica, într‑adevăr, este cea care „vinde fără plată” harul, acolo se găseşte comoara dumnezeiască. Fecioarele fără minte merg să cumpere, dar este prea târziu. Mirele răsare ca din mormânt: Mirele este ca fulgerul7. Răsare atunci când suntem gata, când ne‑am pregătit îndelung şi cu răbdare: este Întâlnirea vieţii noastre. Apoi uşile se închid. Nebunele sosesc mult după aceea şi strigă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă”. Dar Mirele, Judecătorul cel Drept, rosteşte o judecată înfricoşătoare: „Adevărat vă zic, nu vă cunosc pe voi!”.

Care este înţelesul duhovnicesc al acestei istorisiri? Trebuie să observăm că cele zece femei erau toate fecioare şi cele cinci care sunt socotite fără minte nu au săvârşit în aparenţă nicio greşeală din punct de vedere moral. Aici se află miezul învăţăturii lui Hristos, mistagogia duhovnicească. Problema fecioriei este centrală. Care feciorie? Fecioria este un început, un mijloc, nu un scop. Omul nu este fecioresc pentru sine sau în sine: ci este fecioresc, sau mai degrabă devine fecioresc (căci nimeni nu este curat prin fire de la cădere), pentru ceva şi mai ales pentru Cineva. Fecioria este un început8 al iubirii, al unirii. Ţelul este unirea cu Dumnezeu.

Cele fără minte s‑au mulţumit cu o feciorie „firească”, exterioară (aproape de cea a Evei înainte de ispitire). Cele înţelepte, însă, aveau o asemenea dorinţă de a întâlni Mirele, că nu au vrut să rişte şi să‑L piardă din lipsa luminii, a untdelemnului: toată fiinţa lor era întoarsă către Mire. Fecioria lor era „întoarsă către singura iubire”, era un dar. Dovada iubirii lor este în faptul că erau acolo când El a sosit: Îl aşteptau. Reproşul pe care‑l face Mirele celor fără de minte este foarte semnificativ: când am venit, nu eraţi aici, nu Mă aşteptaţi, nu Mă iubiţi. Când spune: „Adevăr zic vouă, nu vă cunosc pe voi”, trebuie să înţelegem pe „a cunoaşte” în sensul biblic de „a se naşte împreună”, adică a deveni una. Adevăratul păcat al omului nu este moral, ci este exclusiv duhovnicesc: este de a nu‑L iubi pe Dumnezeu, de a nu înapoia lui Dumnezeu iubirea pe care El ne‑o dă în dar. Dacă nu‑L iubim, nu‑L putem lua de Mire, nu putem să ne unim cu El. Iar atunci fecioria nu slujeşte la nimic, căci este întoarsă doar către ea însăşi.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Slujba bizantină completă a Sfântului Maslu, sau ungerea bolnavilor, comportă 7 serii de lecturi (7 Epistole şi 7 Evanghelii) şi 7 mari rugăciuni de binecuvântare şi de mijlocire: în mod normal ar trebui să fie slujită de către 7 preoţi, iar bolnavul ar trebui să primească 7 ungeri înainte de a primi dezlegarea cu Evanghelia pusă pe cap. Să observăm că, în tradiţia „Marii Biserici”, adică Sfânta Sofia de la Constantinopol, se turna vin în untdelemn, în amintirea bunului Samaritean, care turnase untdelemn şi vin pe rănile omului răpus de tâlhari (este prima Evanghelie care se citeşte). Sfântul episcop Ioan de Saint‑Denis (1905‑1970) a reluat această veche tradiţie, atunci când a restaurat sfintele taine ortodoxe în rit occidental, după 1945.

2. Această Evanghelie se pomeneşte în Lecţionarul de la Luxeuil pentru sărbătoarea Sfintei Genoveva de Paris de la 3 ianuarie. Acest lecţionar din secolul al VII‑lea este cel mai cunoscut dintre lecţionarele galice.

3. Hristos suferă o patimă morală înainte de a suferi patima trupească.

4. Priveghere vine de la „a veghea”, adică a nu dormi, a fi treaz, conştient. De aici: „priveghi”, slujbă de noapte.

5. Mistagogie: introducerea cuiva în cunoaşterea tainelor, o iniţiere duhovnicească, o revelaţie, însă de ordin practic, experimental.

6. Rugăciune la îmbrăcarea cu veşmântul preoţesc în ritul occidental.

7. Hristos tocmai a spus mai înainte: „Căci după cum fulgerul se arată de la Răsărit la Apus, aşa va fi Venirea Fiului Omului” (Mt 24, 27).

8. Fecioria (care este curăţie‑unire‑unitate, o „ne‑amestecare”) nu este de ajuns. Într‑adevăr, Hristos a spus: „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii şi înţelepţi [învăţaţi] ca şerpii” (Mt 10, 16). Aceasta înseamnă: fiţi ca Sfântul Duh (Porumbelul ceresc) şi ca Hristos (Înţelepciunea cerească). Duhul Sfânt a apărut într‑adevăr sub chip de porumbel la Botezul Domnului, iar Hristos este închipuit ca Şarpele de aramă purtat pe o cruce, pus de Moise pentru a scăpa poporul necredincios de şerpii de foc (Num 21, 4‑9), ceea ce este confirmat explicit de Hristos la Ioan 3, 14. Eva era „curată”, dar nu a fost înţeleaptă dinaintea Satanei, care luase chip de şarpe, simbol al înţelepciunii. Şi a fost biruită. Curăţia poate fi naivă. Fecioarele înţelepte le unesc pe cele două: curăţia şi înţelepciunea. 

Parabola Fecioarelor înţelepte şi a celor fără de minte (Matei 25, 1‑13)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni