Despre trăirea euharistică ca şansă de normalizare a raporturilor dintre ştiinţă şi teologie în contemporaneitate

Euharistia „este taina instituită de Însuşi Iisus Hristos, prin rugăciunea de mulţumire şi gestul de binecuvântare a pâinii şi paharului (Lc. 22, 19-20) la ultima Sa cină împreună cu apostolii, în care Biserica actualizează în mod sacramental opera sa răscumpărătoare, concentrată în jertfa şi Învierea Sa (1 Cor. 11, 23-26; Mt. 26, 26; Lc. 22, 17-19)”¹. Este jertfa noului Legământ dintre Dumnezeu şi om, împlinire şi desăvârşire a celui Vechi şi pecetluit de Însuşi Fiul lui Dumnezeu devenit (şi) Fiul Omului, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, prin Întruparea, Patima, Răstignirea şi Învierea Sa. Este oferirea hranei celei noi, dumnezeieşti şi duhovniceşti, pe care mâncând-o omul născut în Hristos (din apă şi din Duh, prin botez) se îndumnezeieşte. Euharistia naşte în permanenţă Biserica, în care este pregustarea Împărăţiei Cerurilor aici pe pământ, prin prezenţa harului. Creştinii sunt prin excelenţă mulţumitorii Împărăţiei lui Dumnezeu, cei care pun în centrul existenţei lor gestul de mulţumire şi de recunoştinţă adresat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a-i face părtaşi vieţii dumnezeieşti.

Cultic, euharistia a căpătat cu timpul forma a ceea ce numim astăzi „sfânta şi dumnezeiasca Liturghie” şi pe care o săvârşim curent în zilele noastre după tipicul primit de la sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Hristos Însuşi îndeamnă la a săvârşi neîncetat jertfa euharistică: „de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnul vestiţi până când va veni”(I Cor. 11, 26). Liturghia sfântului Vasile cel Mare dă această mărturie că săvârşind noi dumnezeiasca Liturghie „moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi”. După Învierea Sa, Hristos se arată lui Luca şi Cleopa pe cale, şi, nerecunoscut încă de aceştia, le tâlcuieşte Scripturile care dădeau mărturie despre Sine, apoi cinează cu ei, şi frângând pâinea, ochii lor se deschid spre a-L recunoaşte, iar El se face nevăzut de la faţa lor. Gestul este cel al consacrării liturgice a Darurilor, Hristos rămânând prezent cu ei prin pâinea devenită Trupul Său. Este mărturia încă dintru început a prezenţei euharistice a lui Hristos, în acest chip, şi propunându-Şi să sfinţească astfel pe om prin cuminecare-împărtăşire până la sfârşitul veacurilor. Gestul frângerii pâinii şi gustarea lui Hristos euharistic este deci, încă dintru început, în Biserică, miezul trăirii creştine.

Mărturiile despre săvârşirea euharistiei sunt vechi de când creştinismul. Didahia celor doisprezece apostoli, „documentul cel mai important din imediata apropiere a Apostolilor şi izvorul cel mai vechi al legislaţiei bisericeşti”², pare a cuprinde cele mai vechi indicaţii tipiconale cu privire la săvârşirea Tainei euharistiei:

„ Iar cu privire la euharistie, aşa să faceţi euharistia: Mai întâi cu privire la potir: „Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci”. Cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci. După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci”. Nimeni să nu mănânce, nici să bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: „Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor”(Mt. 7, 6).

Iar după ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: „Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, „ai zidit toate” (Inţ. Sol. 1, 14) pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ţi mulţumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică. Înainte de toate, Îţi mulţumim, că eşti puternic. Ţie slava în veci. Adu-Ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta, şi „adună din cele patru vânturi”(Mt. 24, 31) această Biserică sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Ca a Ta este puterea şi slava în veci.”³

Ce legătură poate însă avea euharistia cu ştiinţele? Euharistia trebuie înţeleasă nu numai ca simplu gest de cult, ea este infinit mai mult, este noul mod de fiinţare al omului în lumina Învierii lui Hristos şi prin care tot demersul de cunoaştere împrumută competenţă şi inspiraţie dumnezeiască. Euharistia îl învaţă pe om să primească şi să dăruiască ca gest cu roadă în coordonate de har. Viziunea euharistică asupra lumii se exprimă prin demersul de întoarcere, în gest de dăruire proprie a omului, ca fiu către Părinte, a darurilor pe care Părintele le-a dăruit mai înainte acestuia prin intermediul creaţiei întregi. Dumnezeu Însuşi se dăruieşte omului (şi) prin opera sa care este creaţia întreagă:

« Tradiţia iudeo-creştină ne-a învăţat să contemplăm acţiunea lui Dumnezeu în istoria poporului evreu, în aventura Bisericii şi în cea a umanităţii. De ce să nu percepem urmele acesteia în uimitoarea aventură a Universului [...]”⁴

, aventură pe care omul o cercetează astăzi prin intermediul ştiinţelor?

Omul are de învăţat însă nu numai să evite căderea într-un consumism materialist de tip tehno-ştiinţific, ci să se (şi) ridice la demnitatea de fiinţă în împărtăşire profundă din bogăţiile duhovniceşti ale lumii. Universul întreg trebuie înţeles ca dar dinspre Dumnezeu către om, pe care omul îl primeşte, dar în loc să îl reţină egoist pentru sine şi eventual să se folosească de acesta doar la nivel fenomenologic, îl întoarce la rândul său către Părinte în gest propriu de participare. Acesta este demersul euharistic, cel care poate cuprinde întreaga fiinţare a omului şi care este vindecarea prin excelenţă, întru sfinţenie, de toată schizofrenia pe care omul contemporan o experimentează atât de des în încercările sale de a cunoaşte lumea, pe Dumnezeu şi pe sine însuşi:

„Sciziunea dintre teologie şi ştiinţă poate fi depăşită în măsura în care amândouă îşi restabilesc relaţia firească cu euharistia, înţeleasă în termeni cosmici ca ofrandă a creaţiei întoarsă prin dăruire lui Dumnezeu prin artă, ştiinţă şi tehnologie. Activitatea ştiinţifică poate fi tratată ca o lucrare euharistică de dimensiuni cosmice (o liturghie cosmică). Astfel, ştiinţa poate fi văzută ca mod al experienţei religioase, o vedere accesibilă acelor oameni de ştiinţă care participă la comunitatea eclezială, dar încă nedemonstrată celor din afara acestui tip de comunitate.”⁵

În cel care trăieşte euharistic, fie prin teologie, fie prin ştiinţe, taina Învierii lui Hristos lucrează ca taină a Prezenţei Celui care a adus euharistia în lume.

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 156; 2. Scrierile Părinţilor apostolici (traducere, note şi indici de pr. dr. Dumitru Fecioru), ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 17; 3. Ibidem, pp. 31-32; 4. Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique, éd. Nouvelle Cité, Paris, 1993, p. 12 ; 5. Alexei Nesteruk, Light from the East. Theology, Science and the Eastern Orthodox Tradition, ed. Fortress Press, Minneapolis, 2003, p. 2.

pr. Răzvan Ionescu