Adaugat la: 10 Iulie 2012 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (iulie - august 2012)

Fragmente neodihnite (iulie - august 2012)

Întrebat‑au surorile pe fericita Singlitichia: Cum putem să ne mântuim? Iar ea a răspuns: Noi toţi ştim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate şi mai mult decât toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi; iată unde este mântuirea: într‑o îndoită iubire. 

Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare, culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

 

Omul dedat împrăştierii are despre orice, chiar şi despre lucrurile cele mai însemnate, o concepţie foarte uşuratică, foarte superficială. Omul împrăştiat este de obicei nestatornic: simţirile inimii lui sunt lipsite de adâncime şi putere; de aceea sunt nestatornice. Omul împrăştiat e străin de iubirea de aproapele: el priveşte cu nepăsare la suferinţele oamenilor şi lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat. Necazurile lucrează cu putere asupra celui împrăştiat, tocmai fiindcă acesta nu le aşteaptă. El aşteaptă doar bucurii. Dacă necazul este puternic, însă degrabă trecător, omul împrăştiat îl uită repede în zarva desfătărilor. Ne­cazul îndelungat îl striveşte.

Toţi sfinţii au fugit cu osârdie de împrăştiere. Ei se adunau în sine neîncetat sau cel puţin cât de des puteau, luând aminte la mişcările inimii şi minţii şi dându‑le îndreptare potrivită cu poruncile Evangheliei. Obişnuinţa luării aminte la sine îl păzeşte pe om de împrăştiere chiar şi atunci când el se află înconjurat din toate părţile de zarvă. 

Omul împrăştiat se aseamănă unei case fără uşi şi fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într‑o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoţi, tâlhari şi des­frânate. În îndeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu îţi îngădui să pierzi vremea cu vorbire în deşert şi cu glume proaste; în îndeletnicirile de birou nu te lăsa fu­rat de închipuire: astfel se va ascuţi degrabă conştiinţa ta şi va începe să îţi arate orice înclinare către împrăştiere ca pe o încălcare a Legii evanghelice, ca pe o încălcare chiar a bunului‑simţ.

Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

 

Imaginea invadează lumea noastră cotidiană. Ea domină toate mediile sociale, strada, locul de muncă şi, prin presă şi micul ecran, pătrunde până în sânul familiei. Obişnuinţei şi uzurii pe care le provoacă imaginea, tehnicienii ei răspund prin forme şi culori tot mai subtile şi mai insistente, adesea fără prea mare respect faţă de sensibilitatea spectatorului pe care trebuie să‑l cucerească.

Prin forţa sa de sugestie, imaginea poate fi utilizată împotriva omului, fără ca acesta să‑şi dea seama. Ea poate să‑i modeleze gândirea, să‑i aprindă pasiunile, să‑i modeleze comportamentul, într‑un cuvânt – să‑l priveze chiar de libertate. În societatea noastră, imaginea se substituie din ce în ce mai mult textului. Reflecţia tinde să cedeze în faţa senzaţiilor şi, mai ales, în faţa privirii. Să ne gândim la puternica momeală vizuală pe care o reprezintă strada cu vitrinele ei, cu luminile ei, adesea mobile şi sclipitoare! Şi ce să mai spunem de publicitatea bazată pe randament care ne invadează? Trebuie să admitem că din moment ce numai profitul are importanţă, valorile omeneşti se estompează, creşte chemarea spre simţuri. Foarte sugestivă, din cauza puterii sale simbolice şi a impactului său asupra sensibilităţii, imaginea se insinuează în adâncurile fiinţei, ameninţând totodată viaţa interioară.

Omul este modelat în mod progresiv de ceea ce contemplă. Loc de întâlnire a Luminii exterioare şi interioare, ochii reprezintă partea cea mai transparentă şi cea mai vie a trupului. ,,Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi luminat, dar dacă ochiul tău va fi bolnav, tot trupul tău va fi întunecat” (Luca 11, 34). Lui îi incumbă obligaţia să spiritualizeze materia din care face parte prin trupul său, pentru a aduce la Dumnezeu întreaga creaţie (Ef. 1, 1‑10).

Icoana sfinţeşte locul unde se află şi creează în credincios sentimentul unei prezenţe divine tangibile. Ea este realmente o întâlnire, pentru că a te ruga în faţa icoanei lui Hristos înseamnă a te ruga, de fapt, în faţa Lui. 

Olivier Clément are dreptate atunci când scrie: ,,Creştinismul este religia feţelor. A fi creştin înseamnă să descoperi, chiar în centrul absenţei şi al morţii, o faţă deschisă pentru totdeauna ca o uşă de lumină, faţa lui Hristos, iar în jurul ei, pătrunse de lumina şi dragostea Sa, feţele păcătoşilor iertaţi, care nu mai judecă, ci primesc. Evanghelia înseamnă anunţarea acestei bucurii”. Model de sfinţenie, prezenţă, revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruieşte ca o mare carte deschisă. Trebuie să ştii să citeşti în ea pentru a învăţa să descifrezi feţele cu care te întâlneşti pe stradă şi pentru a găsi acea „mlădiţă unică” grefată pe Hristos. Chemarea pe care ne‑o face Hristos este aceea de a da o faţă celor care nu au faţă. Această chemare este preluată de Didim cel Orb (secolul al IV‑lea), care va spune: „După ce L‑ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să vezi pe Dumnezeu în orice frate”.

Omenirea se află actualmente la o răscruce a istoriei, unde o nouă cultură în gestaţie se zbate în durerile naşterii... Icoana descoperă o lume de frumuseţe, de armonie şi de pace în care omul şi cosmosul regăsesc starea lor edenică. Unei arte şi unei lumi adesea închise asupra lor înseşi, imanenţei‑închisoare, ea îi substituie transcendenţa, deschiderea spre viaţa de apoi, singura ieşire spre fericirea tuturor. În mod constant, icoana rememorează, într‑adevăr, finalitatea existenţei umane: a deveni ochi înseamnă a dezvolta vederea interioară pe care o alimentează lumina Duhului Sfânt ce transfigurează totul. Şi dacă icoana îşi găseşte principiul ei constructiv în lumina transfigurării lui Hristos, ea îşi invită interlocutorul să răsfrângă această transfigurare în lume prin primirea Duhului Sfânt care este, după Sfântul Serafim de Sarov, însuşi scopul vieţii creştine.

Sfântul Pavel a fost şocat la vederea atâtor idoli în oraşul Atena. Cu toate acestea, el a fost mirat şi fericit să descopere un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Oare nu pe acest Dumnezeu necunoscut îl caută arta în abundenţa ei de umbre şi lumină? Desigur, trebuie să redobândim o vedere curată, să ne eliberăm de „cataracta” pe care o reprezintă un materialism excesiv, tot atâţia idoli care‑l ţin pe om prizonier. Arta reflectă, într‑adevăr, viaţa!

Michel Quenot, Icoana – Fereastră spre Absolut

 

Când dragostea lui Hristos
atinge inimile oamenilor
ochii sufletelor
se deschid şi‑ntâia oară
văd
inima lumii:
 
Ziditorul 
bătând metanii
zidirii Lui,
 
neîncetat plecându‑Se
în Adânc să ridice
darul Vieţii pe care
oamenii
 
îl tot scapă
din mâini...
 
atunci
ruşinaţi până‑n Adânc
îşi trag mâinile în trup
şi trupul în inimă până
rămân întinse spre Dumnezeu
numai mâinile Iubirii
palmele străpunse ale lui Hristos
 
singurele în stare să primească
şi să ţină
 
Cerul
în
om...
 
Marius Iordăchioaia, Inima lumii
 

Fragmente neodihnite (iulie - august 2012)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni