Ne aflăm în mijlocul mulţimii ce se îndreaptă acum spre biserica nouă pentru slujba de noapte. Cu chiu, cu vai, ca mulţi alţii, încerc să protejez de vânt flacăra tremurândă a lumânării mele. În momentul în care ajungem aproape de pridvorul unde ne aşteaptă călugării, simt ceva în spatele meu, misterios, ca o forţă invizibilă, puternică şi delicată în acelaşi timp. Mă întorc. Descopăr un ocean de lumânări, un nor de lumini ce inunda curtea mare a  mănăstirii şi ilumina tainic noaptea adâncă. 

Două mii de persoane, poate. Dar numărul nu mai conta: această mulţime imensă de credincioşi, adunaţi acolo pentru a sărbători Învierea, mi‑a părut atunci ca fiind o singură prezenţă, una. Şi care, fără să ştiu, mă învăluise. Moment unic, intens, ce nu ţinea de emoţie; era momentul unei experienţe imediate, palpabile, dar rară, măreaţă şi simplă în acelaşi timp: experienţa adevăratei comunităţi ecleziale.

De‑acum slujba putea începe. Am fi putut rămâne în picioare timp de cinci ore cât dura slujba, nu mai conta, timpul dispăruse. Ne puteam ruga în continuitatea şi în harul unui timp ancestral din care nimic nu ne putea distrage. Mă aflam lângă o ţărancă bătrână, care prin simpla ei prezenţă părea să‑mi spună cum să mă rog. Redescopeream bucuria cântării „Hristos a înviat din morţi”, ale cărei cuvinte le învăţasem în acea după‑amiază, repetată în variante infinite. 

„Eu nu caut, eu găsesc.” Referindu‑se la Însuşi Dumnezeu, acest cuvânt celebru al lui Picasso este de o mare claritate. Spune mult mai mult decât romanţele puţin patetice ale celor care umblă „să‑L caute pe Dumnezeu”. Într‑adevăr, una din semnificaţiile harului simţit la Lupşa a fost aceasta: eu nu‑L caut, eu Îl găsesc. Pentru că nu L‑aş fi căutat dacă nu L‑aş fi găsit. Dumnezeu este într‑adevăr aici, pe când noi nu suntem întotdeauna prezenţi. 

Faptul de a fi acolo atunci, când prezenţa mea împărtăşită cu ceilalţi se transforma în eveniment, printr‑o trăire absolut necesară a apartenenţei la o comunitate, a reprezentat punctul culminant al şederii la Lupşa şi, în acelaşi timp, mi‑a descoperit adevăratul sens al unui pelerinaj. 

Apartenenţa este, aşadar, un eveniment. Apartenenţa multiplă: aceea a persoanei la un grup ai cărui membri se cunosc uneori atât de puţin, apartenenţa acestui grup la întregul credincioşilor unui sat şi la comunitatea monastică ce ne‑a primit până‑ntr‑acolo încât ne‑a oferit bucuria de a împărtăşi împreună cu noi masa de Paşte; de asemenea, apartenenţa la comunitatea pe care această mănăstire o formează cu mănăstirile vecine, ale căror monahi şi monahii ce ne întâmpinaseră în zilele dinainte ne‑au surprins prin tinereţea lor; apartenenţa la mulţimile şi mai largi ale regiunii şi ale ţării şi apartenenţa încă şi mai înaltă, cea care ne uneşte cu întregul comunităţii ecleziale. Acesta era sensul iniţial al termenului grec „ecclesia” – adunarea care ridică pe fiecare până la cea mai înaltă realitate a lui – şi pe care creştinismul a ştiut să‑l moştenească pentru a numi şi situa în realitate trupul Bisericii lui Hristos. 

La câteva zile după Paşte, aflându‑mă la Bucureşti, vorbeam despre această trăire cu prietenul meu Sorin Dumitrescu, căruia îi spuneam că nu‑mi lipsise decât, poate, Împărtăşania pe care n‑o puteam pretinde, nefiind, strict vorbind, de confesiune ortodoxă. Ceea ce a ştiut el să‑mi răspundă atunci a reprezentat împlinirea experienţei mele: „Ba da, aţi primit această împărtăşanie. Ceea ce aţi trăit ca fiind unic este tocmai apartenenţa la comunitatea euharistică”. 

Sper ca acest lucru să fie adevărat. Oricum, acest pelerinaj mi‑a permis să trăiesc şi să înţeleg două realităţi majore. Prima ţine de ideea puternică ce s‑a născut din dimensiunea iconică a acestor comunităţi cuprinse unele în altele. Fiecare comunitate, oricât de simplă ar fi, poate fi considerată icoană a comunităţii hristice în care trăim şi care dă sens umanităţii noastre. 

Grupul de pelerini, format din Alina, Anca, Anne, Annie, Catherine – soţia mea, Christian, Eva, Mihaela, Patrice, Ruth, dincolo de diferenţele de vârstă, naţionalitate şi provenienţă, animat cum era de simplitatea şi de sinceritatea credinţei, a reuşit să‑şi găsească sensul în şi prin legăturile umane născute din căldura prieteniei.

Şi n‑am şti cum să le mulţumim îndeajuns nici Mitropolitului Iosif pentru că a binecuvântat acest pelerinaj şi nici lui Bogdan Grecu pentru că a făcut din el o reuşită: a ştiut să‑i dea viaţă nu numai prin simţul său concret de organizare şi prin extrema sa disponibilitate, ci şi prin strălucirea credinţei lui deschise; am apreciat la el faptul că reprezenta această ţară ale cărei profunzimi începeam să le iubim, profunzimi atât duhovniceşti, cât şi naturale, ca acelea ale peşterilor din Munţii Apuseni... 

A doua realitate este poate şi mai extraordinară: în această trăire a harului iconic al comunităţii ecleziale şi euharistice, am avut sentimentul nemaitrăit până acum al comunităţii Bisericii nedespărţite. Acest sentiment nu are nimic de‑a face cu ecumenismul, care nu este pentru mine decât o idee slabă, o idee improvizată de o epocă alterată duhovniceşte. Nu: sentimentul de apartenenţă la comunitatea Bisericii nedespărţite, a Bisericii primare – deci Întâia – este un principiu mult mai înalt, ale cărui sclipiri îmi confirmă o intuiţie din copilărie: da, suntem toţi mădularele unei Biserici Una pentru că suntem toţi mădularele unui trup Unul al prezenţei dumnezeieşti. Şi un pelerinaj se face pentru a învia flacăra şi frumuseţea acestui adevăr adesea adormit.  

Jean Lauxerois