Adaugat la: 10 Iunie 2012 Ora: 15:14

Gânduri şi nedumeriri (II)

De unde vin bolile?

Gânduri şi nedumeriri (II)

Nu demult, într‑o conferinţă, am auzit despre un preot slujitor într‑un spital care povestea că la internare aproape toţi pacienţii trec pe la capelă pentru a spune o rugăciune sau a aprinde o lumânare. Acestui preot i s‑a sugerat să facă o statistică să vadă câţi din pacienţi mai trec pe la capelă la ieşirea din spital. La care dânsul a răspuns imediat: „Nici unul!”.

Prima reacţie la auzul acestei „poveşti” ar fi să deplângem lipsa de recunoştinţă a acelor pacienţi care, făcându‑se bine, nu au nici măcar bunul‑simţ să‑i mulţumească lui Dumnezeu pentru că s‑au vindecat. Şi probabil că am avea dreptate. Cunoaştem acea pericopă evanghelică în care, din cei zece leproşi vindecaţi de către Mântuitorul, unul singur a venit să‑I mulţumească (Luca 17, 12‑19). Însă îndrăznesc să cred că există şi un alt motiv pentru care cei vindecaţi „uită” a‑I mulţumi lui Dumnezeu la ieşirea din spital: cei mai mulţi bolnavi nu‑L văd pe Dumnezeu ca pe Cel care vindecă, ci mai degrabă cred că Dumnezeu e Cel care le‑a trimis boala! Pentru că, din păcate, în Biserică acest lucru se spune foarte des!     

Când ne îmbolnăvim, încercăm să ne înţelegem boala, să vedem care au fost cauzele ei, să căutăm o cale de a ne face bine. Dacă suntem cât de cât „bisericoşi” mergem să vorbim şi cu duhovnicul sau cu un preot, unii căutând o explicaţie, alţii cu speranţa unei vindecări mai mult sau mai puţin miraculoase, alţii cerând doar puterea de‑a merge mai departe, în ciuda bolii. De multe ori, răspunsurile pe care le primim se încadrează în câteva tipare: „poate că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru greşelile din trecut”; „poate că acum ispăşeşti anumite păcate şi e mai bine să o faci aici, pe pământ, decât să suferi în iad”; „poate că Dumnezeu ţi‑a trimis această boală ca să te împiedice să faci cine ştie ce păcate care ţi‑ar pune în pericol mântuirea”... 

Care este ideea comună a acestor răspunsuri? Toate pun boala în contextul unei pedagogii a lui Dumnezeu şi sugerează că boala „ni s‑a dat” spre binele nostru: „Asta e crucea pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu. Du‑o şi aşa te vei mântui!”. Astfel, poate fără să ne dăm seama, ne „întărim” unii pe alţii în convingerea că boala ne‑a fost trimisă de Dumnezeu. Şi atunci nu e deloc surprinzător că la intrarea în spital oamenii se roagă, încercând probabil să‑L îmbuneze pe Dumnezeu şi să‑L înduplece să le uşureze crucea. Într‑un fel, lui Dumnezeu I se cere să ia boala pe care tot El o dăduse. De aceea Dumnezeu nu poate fi perceput ca fiind Cel care vindecă. Şi atunci, în mod instinctiv, omul nu simte nevoia să‑I mulţumească la ieşirea din spital, căci undeva, înăuntrul său, crede că tot ce a făcut Dumnezeu pentru el a fost doar gestul rezonabil de a repara ceea ce El Însuşi „stricase”.           

M‑am întrebat nu o dată de ce este atât de răspândită printre creştini această idee a bolii care ar avea un rol pedagogic. În Evanghelii – care cuprind cuvintele pe care Dumnezeu Însuşi ni le‑a spus atunci când a venit să vieţuiască printre noi ca Om – nu se spune niciodată acest lucru. La Domnul nostru Iisus Hristos vin mulţimi de bolnavi, orbi, schilozi, slăbănogi, dar nici unuia din ei Hristos nu începe să‑i explice că boala i se trimisese pentru „ispăşire de păcate” sau  „ca să se pocăiască” sau „ca să se mântuiască prin ea”. Nici măcar o dată! Avem însă o împrejurare în care Hristos vindecă o femeie care era gârbovă de optsprezece ani, despre care El Însuşi spune că „a legat‑o satana” (Luca 13, 16). Aş spune că aceste cuvinte ale Mântuitorului ne dau o altă perspectivă asupra bolii.      

„Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale – nici măcar o insectă – să cunoască suferinţa. [...] Ceea ce Tatăl a vrut dintotdeauna este ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiţi pur şi simplu prin mila şi dragostea lui Dumnezeu.”1 Căderea omului din Rai şi, astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu au dus la lumea pe care o cunoaştem noi astăzi, cu suferinţele şi bolile ei. Lumea aceasta, deşi creată de către Dumnezeu „bună foarte” – cum îi place să spună părintelui Rafail Noica –, a ajuns de „zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), a celui care „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr” (Ioan 8, 44). În această lume „S‑a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În această lume Hristos i‑a vindecat pe slăbănogi de bolile lor, ca să ne arate că El pentru asta a venit: să ne vindece de boala cea mai cruntă – prima pe care diavolul a provocat‑o –, să ne vindece de despărţirea de Dumnezeu şi de neputinţa de a simţi dragostea Sa pentru noi, pentru fiecare om.   

„Noi ştim că bună este sănătatea şi împovărătoare este boala [încă] înainte de a face cunoştinţă cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim” (Sf. Ioan Gură de Aur2). Eu cred că boala face parte din relele acestei lumi şi că e firesc să vrem să ne însănătoşim. Sunt însă cazuri când vindecarea fizică nu se petrece, dar se întâmplă altceva: ajungem să ne dăm seama că în suferinţa noastră ne stă alături Însuşi Hristos cel răstignit. Şi la fel cum răstignirea Sa, care părea o înfrângere, s‑a transformat în victorie prin Înviere, la fel, când noi îi dăm voie lui Dumnezeu să sufere împreună cu noi, şi sufletele noastre pot învia, deşi trupurile rămân neputincioase. Spunea părintele Porfirie: „Nu vă rugaţi pentru vindecare, ci pentru a deveni oameni buni [...], în stare a vă ruga pentru sufletele voastre şi a vă abandona dragostei lui Dumnezeu”3. Eu n‑am puterea să mă rog astfel, căci aş vrea ca eu, la fel ca toţi apropiaţii mei, să fim sănătoşi atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Dar cred că părintele Porfirie ştia bine ce spunea, căci cuvântul lui ne atrage atenţia să nu fim egoişti în rugăciunea noastră, să nu fim cumva ca cei nouă leproşi care, odată vindecaţi, au uitat de Vindecător. Leprosul samarinean, în schimb, odată cu vindecarea trupească, a ştiut s‑o primească şi pe cea duhovnicească. Şi el singur dintre cei zece, întorcându‑se „să dea slavă lui Dumnezeu” şi mulţumindu‑I lui Hristos, a auzit cuvânt de bucurie: „credinţa ta te‑a mântuit!” (Luca 17, 19).       

Asemenea cuvânt aş vrea să auzim cu toţii. Pentru aceea, mă rog, împreună cu părintele Sofronie: „Vino şi mă tămăduieşte de moartea ce mă ţine... Vino şi goneşte din mine toată răutatea... Vino şi Însuţi săvârşeşte în mine cele bineplăcute Ţie: căci eu sunt neputincios a face orice lucru bun – robit sunt de întunericul pe care‑l urăsc”4

„Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 5). Doar să învăţăm cum să deschidem ferestrele înlăuntrului nostru ca să lăsăm Lumina să intre…

Bogdan Grecu

Note:

1. Părintele Jacob Langhardt, „Crucea, cale către Cer”, Apostolia, nr. 37, aprilie 2011.
2. „Cuvântul al şaptelea” din „Cele dintâi omilii la Facere”.
3. Părintele Porphyrios Bairaktaris, Wounded by Love, p. 229.
4. Părintele Sofronie Saharov, din „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”.

Gânduri şi nedumeriri (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni