Adaugat la: 10 Iunie 2012 Ora: 15:14

Limbajul lui Dumnezeu (I)

„Ştiinţa ne impune propria ei viziune a lucrurilor vizibile, verificabile, şi ne obligă să o acceptăm. Nu putem nega existenţa unui vierme sau a unui virus, dar putem nega existenţa lui Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, «credinţa este viziunea lucrurilor care nu se văd» (Evrei 11, 1). Credinţa se situează pe un plan superior necesităţilor naturale. «Fericiţi cei ce n‑au văzut şi au crezut», cu alte cuvinte, cei care au crezut fără a fi obligaţi, forţaţi, constrânşi. Credinţa apare astfel ca un mod de a depăşi raţiunea, dictat de raţiunea însăşi atunci când îşi atinge limitele. Credinţa ne spune: «Renunţă la mărunta ta raţiune pentru a primi Logosul dumnezeiesc». (…) Experienţa credinţei este asemănătoare cu revelaţia. Ea suprimă orice demonstraţie, orice mijlocire, orice noţiune abstractă privitoare la Dumnezeu, şi ne pune în contact direct cu prezenţa acelui Cineva pe care îl cunoaştem în modul cel mai intim. (…) 
Inima, în sensul biblic al cuvântului, este punctul central către care converg dorinţele lui Dumnezeu, centru vital care răstoarnă toată înţelepciunea omenească.” 

P. Evdokimov
Vârstele vieţii duhovniceşti

Limbajul lui Dumnezeu  (I)

Limbajul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent, la toate nivelurile Creaţiei şi în orice clipă, izvor dătător de viaţă, nesecat şi veşnic, prin care s‑a făcut tot ce există: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 1‑3). De aceea, în Cartea Facerii fiecare nouă etapă a Creaţiei este precedată de cuvintele: „Dumnezeu a zis”. Omul însuşi a fost zămislit, ca toate cele ce există, prin Cuvântul lui Dumnezeu: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră»” (Fac. 1, 26). 

În realitate, întreaga Creaţie este făcută după chipul Creatorului, precum o carte în care toate cuvintele şi toate frazele sunt scrise de mâna unui singur autor, chiar dacă ele sunt diferite unele de altele atât prin formă, cât şi prin conţinut. Tot aşa, limbajul lui Dumnezeu este înscris în cugetul şi în inima tuturor oamenilor, astfel încât fiecare din noi să poată recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în sine însuşi. Dat fiind că „cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi” (Sf. Ioan Damaschin), pentru omul din vechime natura nu era niciodată „naturală”, în sensul modern al cuvântului, ci avea întotdeauna, în toate aspectele ei, un caracter sacru: „Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură poate fi văzută ca o revelaţie divină de proporţii cosmice. Astfel, Cosmosul poate deveni în totalitate o manifestare vizibilă a divinităţii” (M. Eliade – „Sacrul şi profanul”). 

Lumea naturală trebuie „citită” şi înţeleasă ca o carte sfântă care ne poate dezvălui Cuvântul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale, putem primi învăţături foarte precise despre toate lucrurile duhovniceşti” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara Raiului”). Tot aşa, trupul de carne reprezintă în ochii omului religios un mod de manifestare a divinităţii: „Oare nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care l‑aţi primit de la Dumnezeu? (…) Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Cor. 6, 19‑20). 

Căci Dumnezeu este singura Fiinţă reală şi veşnică din univers şi singurul izvor al Vieţii, Care dă fiinţă şi viaţă la tot ce există, aidoma autorului unei cărţi care este prezent în fiecare cuvânt, în fiecare frază şi în fiecare personaj din carte, dar a cărui persoană reală rămâne nevăzută de ochii cititorului. Această comparaţie este însă foarte aproximativă şi parţial inexactă – ca orice metaforă privitoare la Dumnezeu –, dat fiind că, spre deosebire de personajele unui roman sau unei piese de teatru, făptura omenească, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrată cu conştiinţă de sine, liber arbitru şi voinţă proprie, aşa încât ea poate să aleagă fie o cale conformă voinţei lui Dumnezeu, fie o cale opusă acesteia: „Dumnezeu l‑a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber. ( …) Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi puterea să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forţă” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Cu alte cuvinte, fiinţa omenească este în acelaşi timp creată şi creatoare a propriei sale creaturi: această putere creatoare a omului asupra lui însuşi este trăsătura fundamentală a asemănării lui cu Dumnezeu. Dar aici se află şi originea răului, care nu a intrat în lume prin voia lui Dumnezeu, ci prin voia omului, care s‑a răzvrătit împotriva voinţei lui Dumnezeu, în afara căreia nu sunt posibile niciun alt bine, niciun alt adevăr, nicio altă fericire şi nicio altă viaţă. Voinţa lui Dumnezeu este Binele desăvârşit, voinţa omului fără Dumnezeu este răul absolut. Cea dintâi ne deschide porţile raiului, cea de a doua ne aruncă „în întunericul din afară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30). 

Omul devine astfel făuritorul propriului său iad, asemenea unui dumnezeu – aşa cum i‑a făgăduit în mod viclean şarpele ispititor – , dar un dumnezeu al răului. 

Dar dacă este adevărat că Cuvântul lui Dumnezeu a creat tot ce există – „Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 3) –, cum se explică atunci existenţa răului, care nu a fost făcut, nici voit de Dumnezeu? De aici, argumentul binecunoscut, şi în aparenţă inatacabil, al filozofilor atei: faptul că răul există înseamnă fie că Dumnezeu este neputincios şi imperfect, deci nu este Dumnezeu; fie că este autorul, sau cel puţin complicele, răului, deci este un dumnezeu rău. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi pretutindeni prezent – „Nu umplu Eu cerurile şi pământul? zice Domnul” (Ieremia 23, 24) –, cum e posibilă prezenţa răului şi existenţa lui concomitentă cu cea a lui Dumnezeu? Dacă Duhul lui Dumnezeu umple întregul univers şi totul a fost făcut prin Cuvântul Lui, de unde îşi trage fiinţa răul şi de unde vine puterea lui în lume şi asupra omului? Căci acolo unde este Dumnezeu, răul nu poate fi, iar dacă Dumnezeu este pretutindeni – căci nimic nu poate fiinţa nici chiar o fracţiune de secundă fără voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu – răul nu poate exista niciunde şi nu poate avea nicio substanţă proprie: „Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumină spirituală, şi în chip asemănător, răul este întuneric spiritual. (…) Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva decât dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov. (…) Li s‑a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au puterea să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Lumina lui Dumnezeu este pretutindeni prezentă şi în orice clipă, iar Cuvântul Lui ne vorbeşte prin toate lucrurile, fiinţele şi evenimentele existenţei noastre, dar omul are libertatea de a închide ochii în faţa luminii Sale şi de a‑şi astupa urechile pentru a nu primi Cuvântul Său. Când omul devine surd şi orb faţă de prezenţa lui Dumnezeu, lumea ne apare ca fiind stăpânită de puterile răului, un loc de suferinţă, de nedreptate, de spaimă, de caznă şi de moarte, precum un lagăr de exterminare planetar, din care nimeni nu va ieşi viu: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanţuri şi cu toţii condamnaţi la moarte, dintre care unii fiind în fiecare zi înjunghiaţi sub ochii celorlalţi, cei care rămân îşi văd propria soartă în cea a semenilor lor şi, privindu‑se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal – „Cugetări”). 

Dar aceeaşi lume, cu aceleaşi dureri, poveri, nedreptăţi şi aceeaşi lege implacabilă a morţii, poate deveni un prilej de bucurie şi nădejde şi un mijloc de mântuire, dacă ştim să auzim şi să primim în cugetul şi inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (...) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. (...) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi când din pricina mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi‑vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 4‑12). 

Faptul că suferinţele, nedreptăţile şi încercările de tot felul la care suntem supuşi în această lume pot deveni o sursă de bucurie şi nădejde apare de neînţeles şi absurd în ochii raţiunii naturale a omului, care nu poate concepe şi admite ceea ce depăşeşte natura: „omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. (…) Nimeni să nu se înşele pe sine: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 14 şi 3, 18‑19). 

Făptura muritoare nu poate cuprinde cu mintea decât lucrurile muritoare, astfel încât adevărurile raţiunii omeneşti devin tot atâtea minciuni atunci când vor să ia locul Adevărului – al lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut decât prin credinţă: „Dacă cineva mi‑ar fi dovedit că Hristos se află în afara adevărului, şi dacă ar fi fost un fapt de netăgăduit că adevărul este în afara lui Hristos, aş fi preferat să fiu cu Hristos decât cu adevărul” (F. M. Dostoievski – „Corespondenţă”).

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu, Paris 
 

Limbajul lui Dumnezeu (I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni