Adaugat la: 5 Mai 2012 Ora: 15:14

Gânduri şi nedumeriri (I)

Un Dumnezeu care ne rupe picioarele?

Gânduri şi nedumeriri (I)

Am auzit cu toţii, şi cred că nu de puţine ori, că Dumnezeu ne trimite încercări şi suferinţe. Ele ar fi gesturi de iubire şi de atenţie din partea lui Dumnezeu, care nu vrea ca noi să uităm de El şi, ratând şansa de a‑L cunoaşte în timpul vieţii noastre pământeşti, să fim despărţiţi de El pentru totdeauna (cu alte cuvinte, să mergem după moarte în iad). Atunci când ne‑am depărtat de El, suferinţele ar trebui să ne ajute să ne întoarcem. De aceea ni se spune că ar trebui să ne bucurăm când suntem cercetaţi astfel de către Dumnezeu. Şi să ne îngrijorăm când avem impresia că ne merge prea bine, că nu ne‑am mai îmbolnăvit sau n‑am mai suferit de mult, căci e un semn că probabil Dumnezeu a uitat de noi. 

Mărturisesc că mi‑a fost dintotdeauna greu să cred aceste lucruri despre Dumnezeu, Tatăl nostru. Cred că, într‑adevăr, mulţi dintre noi numai la greu ne mai aducem aminte de Dumnezeu. Dar tot la fel de adevărat mi se pare faptul că pe mulţi oameni suferinţa îi face să se depărteze şi mai tare de El. Mai ales când noi, „creştini cu experienţă”, în loc să le fim alături şi să‑i ajutăm cu ce putem noi omeneşte, venim cu discursuri de genul „Dumnezeu ţi‑a trimis boala (sau suferinţa) aceasta spre binele tău”.  

Mă gândesc ce aş face eu dacă aş fi părinte şi un copil de‑al meu, ajuns la vârsta maturităţii, ar pleca de acasă şi ar uita de mine? Bineînţeles că mi‑ar fi dor de el şi m‑aş bucura să‑l văd întorcându‑se. Dar i‑aş dori eu oare să i se întâmple ceva rău ca, în suferinţă fiind, să‑şi aducă aminte ce bine era acasă şi să revină? Sau aş trimite chiar eu pe cineva să‑i rupă un picior, ca apoi să‑l pot aduce acasă? Mă îndoiesc. Şi cred că foarte puţini părinţi ar fi în stare de aceste lucruri. Şi‑atunci mă întreb: dacă noi, oamenii, nu am face aşa ceva, oare e firesc să ne gândim că Dumnezeu ne trimite suferinţa ca să ne întoarcă la El?

Să ne aducem puţin aminte de pilda fiului risipitor (Luca 15, 11‑32) sau, cum îi plăcea părintelui Teofil Părăian să spună, a tatălui iubitor1. Acolo vedem un fiu care‑i cere tatălui său partea de avere ce i se cuvine şi pleacă într‑o ţară străină, unde trăieşte în desfătări. Şi după ce îşi termină banii, vine o foamete peste acea ţară, iar el se angajează ca păzitor de porci, dar nici măcar din mâncarea lor nu are voie să mănânce. Şi atunci, înfometat fiind, se gândeşte la casa tatălui său şi‑ar vrea să fie primit înapoi fie şi ca slugă, numai să‑şi astâmpere foamea. Şi pleacă spre casă. Iar tatăl, care nu încetase în tot acest timp să‑l aştepte, îl primeşte cu braţele deschise şi‑l ospătează nu ca pe o slugă, ci ca pe un fiu. 

Într‑un fel, noi toţi suntem fii risipitori. De la căderea omului din Rai, de la despărţirea sa de Dumnezeu, trăim într‑o lume care şi‑a pierdut armonia şi frumuseţea pe care i le dăduse Dumnezeu dintru începuturi.  Într‑o lume „aproape în totalitate dominată de violenţă şi cufundată în suferinţă”2. Într‑un cuvânt, trăim ca într‑o ţară care ne e străină. Chiar dacă deseori avem impresia că darurile primite la naştere sau pe parcursul vieţii (sănătatea, inteligenţa, educaţia, bogăţia, etc.) ne sunt suficiente pentru a „trăi bine”, mai devreme sau mai târziu ele se împuţinează, iar noi ne confruntăm cu durerea şi cu suferinţa. Şi nu pentru că ni le‑ar trimite Dumnezeu, ci pentru că ele fac parte din viaţa pe acest pământ, departe de acasă, de casa Tatălui. 

Bineînţeles, o întrebare pe care ne‑o putem pune este ce face Dumnezeu atunci când noi suferim? Unde este El? Cred că răspunsul nu e simplu. Însă parabola fiului rispitor, la fel ca şi alte cuvinte ale Evangheliei, ne poate ajuta să întrezărim câte ceva... 

Oare tatăl trimite foametea peste ţara străină? 

Oare tatăl cauzează suferinţa fiului său?

Oare încearcă tatăl să‑l aducă pe fiu înapoi acasă cu forţa? 

Nu, nicidecum!  

Ceea ce face tatăl este să‑l aştepte pe acest fiu, să‑l caute cu privirea şi, imediat ce îl zăreşte venind, să îi fugă în întâmpinare.

Aşa cred eu că ne aşteaptă Dumnezeu şi pe noi. Pe toţi. Ne aşteaptă să ne venim în fire, ca fiul înfometat, să ne dăm seama că El e Pâinea vieţii (Ioan 6, 35). Ba mai mult, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, de la Hristos încoace, ştim că Dumnezeu iese în căutarea noastră. Dar nu ca să ne rupă vreun picior, ci, întocmai ca şi Hristos la Cina cea de Taină, ca să ne spele picioarele3. Ca să fie cu noi în suferinţa noastră. Numai de n‑am fugi noi de El, de ne‑am lăsa găsiţi şi spălaţi, de nu ne‑am ţine departe de Cina Domnului... 

Înainte de a încheia, nu pot să nu mă întreb: oare fiul risipitor s‑ar fi întors la tatăl iubitor dacă vreun „binevoitor” i‑ar fi explicat că tatăl a fost cel care „aranjase” cumva ca el să ajungă să păzească porcii şi să sufere de foame? Oare această veste nu l‑ar fi făcut să fugă şi mai departe? 

Bineînţeles, înţelegerea mea e limitată, însă îndrăznesc să cred că e necesar să ne gândim bine înainte de‑a pune pe seama vreunui plan al lui Dumnezeu relele care ni se întâmplă. „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).

Bogdan Grecu

Note:
1. http://biserica.org/Publicatii/1996/NoVII/22_index.html
2. Părintele Jacob, citat în articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010.
3. Părintele Teofil Părăian are un cuvânt edificator despre „Dumnezeul care spală picioarele omului”: http://www.nistea.com/liturghie4.html.

Gânduri şi nedumeriri (I)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni