Adaugat la: 5 Mai 2012 Ora: 15:14

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne‑am botezat, întru moartea Lui ne‑am botezat? Deci ne‑am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra lui (...) Aşa şi voi, socotiţi‑vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.”

Romani 6, 3‑11

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

Dubla semnificaţie a crucii, ca instrument de tortură şi moarte şi ca o cale de salvare care duce la învierea din morţi şi la viaţa veşnică, corespunde dublei naturi a fiinţei omeneşti: pe de o parte omul căzut în păcat şi rob al celui rău, şi pe de altă parte omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care năzuieşte să se întoarcă la Tatăl lui ceresc. Suferinţa şi moartea care nu au fost făcute, nici voite de Dumnezeu au intrat în lume prin căderea în păcat a omului, care, rupându‑se de Dumnezeu, izvorul Binelui şi Vieţii, a făcut legământ cu răul şi cu moartea. Acest om căzut în robia păcatului şi legat de această lume – vechiul om, cum îl numeşte apostolul Pavel – este cel care trebuie să fie răstignit şi să moară – „cei ce sunt ai lui Hristos şi‑au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5, 24) –, precum un om mistuit de o boală ucigătoare şi molipsitoare, căci „aşa cum bolile distrug şi ucid trupul, tot aşa acţionează şi păcatul asupra sufletului” (Sf. Nectarie din Egina – „Despre îngrijirea sufletului”). Atâta vreme cât omul căzut în păcat este viu în sufletul şi cugetul nostru, ne vom afla în mod inevitabil sub puterea suferinţei şi morţii, precum se află oamenii bolnavi. Moartea omului păcătos nu este deci o moarte, ci dimpotrivă, o reîntoarcere la viaţă, asemenea unui om care a fost bolnav şi s‑a vindecat: omul bolnav a murit împreună cu boala sa, pentru ca să poată reveni la viaţă omul sănătos.

Moartea omului lumesc este moartea păcatului, iar moartea păcatului este moartea morţii. „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde îţi este boldul?»” (I Cor. 15, 54‑55). 

Crucea reprezintă, prin urmare, în acelaşi timp un principiu de separare şi opoziţie – sus şi jos, dreapta şi stânga, cer şi pământ, viaţă şi moarte – şi un mod de a reuni şi împăca aceste opoziţii, care dispar în punctul central către care converg cele patru ramuri ale crucii. Acest punct de intersecţie în care se unesc şi coexistă toate tendinţele opuse este definit de istoricul religiilor Mircea Eliade sub numele de coincidentia oppositorum – coincidenţa contrariilor: „Un punct în care cele de sus şi cele de jos nu mai sunt percepute ca fiind opuse” (M. Eliade – „Încercarea labirintului”). Acest punct central în care se contopesc şi se împacă toate opoziţiile – cerul şi pământul, trupul şi sufletul, viaţa şi moartea, voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu – este persoana lui Iisus Hristos. Prin moartea Sa pe cruce şi prin Învierea Sa, Hristos a restabilit unitatea iniţială între om şi Dumnezeu şi între această lume şi împărăţia Cerurilor: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său (…), ca întru Sine pe cei doi să‑i zidească într‑un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să‑i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într‑un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14‑16).

Astfel încât crucea, ca mod de coexistenţă şi împăcare a tuturor opoziţiilor, reprezintă cea mai înaltă şi desăvârşită formă de iubire – iubirea de duşmani, iar iubirea de duşmani înseamnă reîntoarcerea în grădina raiului, unde vrajba, dezbinarea, suferinţa şi moartea nu există, căci ele nu au fost făcute de Dumnezeu, a Cărui Creaţie nu putea conţine nimic rău: „Dumnezeu s‑a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune” (Fac. 1, 31). 

Considerată în plan orizontal, crucea indică cele patru puncte cardinale şi reprezintă prin urmare totalitatea lumii pământeşti. Lipsită de dimensiunea ei verticală, existenţa noastră în această lume este fără scăpare, căci oriunde ne‑am îndrepta paşii, vom întâlni la capătul drumului suferinţa şi moartea, ca şi cei răstigniţi pe cruce înainte de venirea lui Hristos, Care prin moartea Sa a învins moartea şi a făcut din cruce un izvor de viaţă. Această lume este deci ea însăşi o cruce pe care fiecare om e răstignit chiar în momentul în care se naşte. Nimeni nu poate fi scutit de această cruce, căci după căderea în păcat a lui Adam, ea face parte integrantă din natura omenească. Dar există două feluri de a ne purta crucea: cu Hristos cel înviat din morţi sau fără El, precum cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus, care au suferit şi au murit pe cruce ca şi El, dar dintre care numai cel ce a crezut în El a fost mântuit: „Adevăr grăiesc ţie: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43). 

Fiecare om are de ales, ca şi cei doi tâlhari, între a crede sau a nu crede în Hristos şi a urma sau nu calea Lui. În funcţie de această alegere drumul crucii ne poate duce fie la înviere şi la viaţa veşnică, fie ne poate arunca, în ceasul Judecăţii, „în pârjolul de foc, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 50). 

Crucea reprezintă prin urmare şi o răscruce de drumuri, înscrisă în însăşi natura omenească, ce se află împărţită între trup şi suflet, între lumea pământească şi cea cerească, între voinţa omului căzut în păcat şi voinţa lui Dumnezeu. Axul orizontal al crucii reprezintă dimensiunea pământească şi trupească a omului, axul vertical, dimensiunea duhovnicească, iar cele două împreună cuprind totalitatea vieţii şi făpturii omeneşti. Astfel încât crucea este o prezenţă permanentă de‑a lungul întregii noastre existenţe, întrucât omul, fiind în acelaşi timp duh şi trup, el trebuie să ţină seama în orice clipă de această dublă natură, pentru a da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Dimensiunea spirituală a omului tinde în mod firesc către Dumnezeu şi către împărăţia Cerurilor, dar dimensiunea orizontală a acestei lumi şi a omului trupesc, robit păcatului, barează calea şi se opune acestui elan ascendent. De aceea „a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârşesc (…) Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându‑se împotriva legii minţii mele şi făcându‑mă rob legii păcatului care este în mădularele mele” (Rom. 7, 18‑23). 

Omul căzut în păcat fiind în permanenţă împărţit între tendinţele opuse ale dublei sale naturi, fiecare din noi trebuie să ducă această luptă între omul duhovnicesc şi omul trupesc, punându‑se în slujba unuia sau celuilalt: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24). 

Puterile noastre omeneşti sunt insuficiente pentru a birui omul trupesc, dat fiind că „demonul, acest tovarăş al ţărânei noastre, se ascunde în trupul nostru ca un fel de vierme” (Sf. Ioan Scărarul). Aşa încât „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efes. 6, 12). Omul robit păcatului fiind prea slab şi neputincios pentru a duce singur această luptă, Dumnezeu s‑a făcut om şi s‑a scoborât pe pământ pentru veni în ajutorul nostru: „Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). 

Crucea lui Hristos restabileşte alianţa între om şi Dumnezeu, devenind astfel în această lume un izvor de viaţă veşnică, precum pomul vieţii din grădina raiului: „Pomul vieţii cel din rai a rămas în rai. În locul lui, pe pământ este înălţat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul şi va fi viu. Apropie‑te, lipeşte‑ţi buzele de el şi bea din el viaţă. (…) Iar viaţă vei începe să bei din el când vei porni la luptă cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viaţă dătătoare din crucea purtătoare de viaţă. (…) Minunată este însuşirea răstignirii de sine! Parcă îţi ia, dar luându‑ţi, îţi dă; parcă retează, dar retezând, înrădăcinează; parcă omoară, dar omorând, înviază. Este exact Crucea lui Hristos, care a călcat moartea, viaţă dăruind” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Trei cuvinte despre purtarea crucii”). 

Viorel Ştefăneanu, Paris

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni