Ne dorim poate ca în viaţă să realizăm lucruri măreţe şi deseori ne gândim cum am putea să facem aceasta. Ne dorim ca „ceva” să rămână în urma noastră, ca numele noastre să fie pomenite şi după ducerea noastră din această viaţă datorită acelor lucruri excepţionale pe care le‑am fi realizat. Este o dorinţă legitimă în felul ei, de necondamnat. Toţi simţim nevoia de împlinire. Uneori însă renunţăm şi apoi ne dezamăgim în faţa neputinţei, nereuşita atrăgând după sine întristarea, acel sentiment de ratare.

Uităm însă de gesturile mici, poate nesemnificative pentru unii, dar care în realitate ne pot sfinţi viaţa: un şofer de autobuz opreşte autobuzul ca să o aştepte pe doamna care aleargă să‑l prindă, un altul cedează locul lui în metrou sau dă o mână de ajutor celui încărcat cu bagaje ca să urce scările.

Orice gest al meu care‑l odihneşte pe celălalt atrage după sine binecuvântarea lui Dumnezeu, iar binecuvântarea aduce sfinţenia în viaţa mea. Sunt gesturi simple de bunăvoinţă, la îndemâna oricui. De asemenea, uităm că orice nejudecată a mea faţă de faptele celuilalt îi poate aduce acestuia din urmă odihna şi poate chiar întoarcerea lui la credinţă. Celălalt nu se va îndrepta neapărat prin judecata mea, ci mai degrabă prin nejudecata mea. Dacă chiar îmi pasă de el, mă rog pentru el, iar dacă nu, lasă‑l, pentru că oricum Dumnezeu poartă de grijă de sufletul lui. Sutaşul Corneliu¹ era închinător la dumnezeul iudeilor, dar în acelaşi timp era milostiv. Milosteniile sale l‑au adus la cunoaşterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, făcându‑l pe Sfântul Apostol Petru să exclame: „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor! Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi‑a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El”².

Toţi cei care nu cred în Hristos sunt poate închinători la un alt dumnezeu, dar în acelaşi timp poate că sunt milostivi, iubitori de oameni, primitori, blânzi, omenoşi etc. A lui Dumnezeu este judecata, şi a celui creştin, şi a celui necreştin. Şi mântuirea tot a lui Dumnezeu este. Nu ne va judeca Dumnezeu pe noi după cât de perspicace am fost în a ne găsi argumente de îndreptăţire pentru judecata celuilalt, ci judecata lui Dumnezeu se va face după cu totul alte criterii: „Flămând am fost şi mi‑aţi dat să mănânc, gol am fost şi m‑aţi îmbrăcat” şi lista poate continua: neputincios am fost şi nu v‑aţi smintit de mine, obosit am fost şi m‑aţi odihnit, trist am fost şi m‑aţi bucurat.

Nicolae Steinhardt spune în acest sens: „Curăţă ograda ta, bucură‑te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l‑a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale”³.

Lucrurile măreţe nu se‑nfăptuiesc singure, dintr‑odată, ci ele sunt alcătuite dintr‑o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă. Grija mea să fie mai degrabă în a vedea în ce măsură reuşesc sau am reuşit să mă fac prin faptele mele, prin gesturile mele scară pentru celălalt, pentru ca celălalt să ajungă şi el la cunoaşterea lui Dumnezeu: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14).

Împlinirea mea trece prin aproapele plecând de la aceste gesturi mici. A le ignora este ca şi cum ai încerca să aduni  o grămadă de lucruri într‑un sac fără fund, iar la sfârşit îţi dai seama că tot ceea ai crezut că ai adunat de fapt s‑a risipit şi nu ai rămas practic cu nimic. Nu ne putem mântui de unii singuri, făcând abstracţie de ceilalţi: „Orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul”.⁴

Iuliana Trancă, Paris

Note:

1. „Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş, din cohorta ce se chema Italica. Cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna. Şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându‑i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându‑se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i‑a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s‑au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru” (Faptele Apostolilor 10, 1‑5).
2. Faptele Apostolilor 10, 28; 10, 34‑35.
3. Nicolae Steinhardt, Învăţături, „Acum ştiu, am aflat şi eu...”
4. Nicolae Steinhardt, op. cit.