Dacă sărbătoarea Învierii este Sărbătoarea Sărbătorilor şi Doamna Doamnelor, sărbătoarea Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri este „podoaba tuturor sărbătorilor şi împlinirea tuturor praznicelor împărăteşti”,  după cum ne învaţă Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Salaminei Ciprului. Prin Învierea Domnului, moartea a fost biruită, dar numai prin Înălţarea Domnului la cer firea omenească, ce a fost îndumnezeită în Hristos, a fost aşezată pe tronul slavei, de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum mărturisim de fiecare dată când rostim Simbolul de Credinţă: „S‑a înălţat la Ceruri şi şade de‑a dreapta Tatălui”.

Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, dar în acelaşi timp este Cel care ne arată calea care duce la mântuire. Numai prin El ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu, El fiind în acelaşi timp şi „Uşă a oilor”: „De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9).

Odată cu păcatul săvârşit de Adam, omul orbit duhovniceşte a ieşit din sânul lui Dumnezeu şi a rătăcit pe căi străine, în ţări îndepărtate, nemaifiind în stare să găsească singur calea. Chiar dacă ar fi găsit‑o, nu ar fi avut putinţa de a intra în împărăţie, pentru că nu avea cheia potrivită pentru a deschide porţile împărăţiei. În Sfânta Scriptură avem doar două exemple de oameni care au învăţat nevinovăţia şi care au fost înălţaţi cu trupul la cer: Ilie şi Enoh. Calea care duce la Împărăţie sau Cheia care deschide „uşile milostivirii” nu este, însă, o înălţare, ci este o coborâre a omului din înălţarea de sine, căci: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri se va înălţa” (Matei 23, 12). Această coborâre prin smerenie este de fapt „venirea în fire” a omului.

Noi, românii, avem multe expresii bătrâneşti care au în ele multă înţelepciune dumnezeiască. Spunem despre un om care a săvârşit o faptă rea că şi‑a ieşit din fire. Adam, când a păcătuit, şi‑a ieşit din fire, iar firea omenească a fost pervertită. Hristos este Cel care ne‑a făcut şi ne‑a ajutat să ne venim în fire. Şi nu doar atât. Prin coborârea Lui, El S‑a înălţat la cer, şi odată cu înălţarea Lui ne‑a înălţat şi pe noi: Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Şi ce este mai minunat decât faptul că unul dintre noi şade acum în sânul Sfintei Treimi, minune de care se bucură toată creaţia? „Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s‑a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare”, spune frumos Sfântul Ioan Gură de Aur.

La Înălţare s‑a restabilit comuniunea omului cu Dumnezeu, de aceea fiecare dintre noi trebuie să se străduiască zi de zi să se înalţe la cer folosindu‑şi aripile duhovniceşti şi avându‑L pe Hristos călăuzitor, după cum spune şi Sfântul Nicolae Velimirovici: „Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi pe cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s‑au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului”.

Hristos a Înviat!