Adaugat la: 13 Aprilie 2012 Ora: 15:14

Lacrimi sub patrafir

Şi‑atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să‑mi zică satu‑ntreg
Un: „Dumnezeu să‑l ierte”!

Octavian Goga
 

Seară cumplită de Gerar, cu un frig ce‑ţi pătrundea până la oase. Satul adormise răpus de truda zilei, doar fuioare albe de fum se înălţau spre văzduhul cernit de neaua abundentă. La casa parohială, statornicită lângă străvechea bisericuţă de lemn, lumina slabă a opaiţului păli încet, într‑un târziu, când pruncul abia născut aţipise blând. După ce‑l alăptase şi‑l învelise în scutece, preoteasa îi făcu semnul crucii cu degetele lui plăpânde şi‑l sărută pe frunte, plină de duioşie. Părintele tocmai îşi terminase pravila şi sufla ostenit în candelă, când lătratul furios al câinelui îl anunţă că cineva îi bătea în poartă. Copilul suspină în somn, iar mama tresări, speriată.

„Oare cine o fi, aşa de târziu!?”, gândi el, în timp ce‑şi lua voiniceşte pe umeri cojocul de lână. Păşi în tindă, apoi în ogradă şi trase zăvorul cel vechi de la poarta mare. În faţa lui, zgribulită de ger, cu catrinţa albită de imaculatul fulgilor, stătea o fătucă de vreo zece ani. O recunoscu de la ora de religie pe Ilinca, copiliţa cu aluniţă pe obraz din clasa a treia:

– Săru’ mâna şi iertaţi, părinte!

– Ce s‑a întâmplat? grăi el.

– Bunicu’ trage de moarte, şi mama m‑a trimis, dacă puteţi veni să‑l spovediţi, că nu ştim dacă apucă zorile! răspunse fata dintr‑o suflare.

O pofti în casă până‑şi luă cele de trebuinţă: crucea veche de lemn, Molitfelnicul cu scoarţe arămii, epitrahilul şi cutiuţa cu Sfânta Împărtăşanie. Îşi luă peste reverendă pieptarul negru, ţesut la război, îşi trase căciula brumărie peste urechi, să poată îndura frigul de afară şi porni anevoios printre troiene, cu fătuca alături.

* * *

Nu trecuseră nici trei luni de când fusese trimis în acest sătuc de munte, răsfirat pe coline şi văi abrupte, să păstorească cu sârg o mână de oameni simpli, dar cu o credinţă fără margini. A început să se acomodeze cu cerinţele noii misiuni, sublimă şi nobilă deopotrivă. Bisericuţa bătrână de lemn, cu turla înaltă şi acoperită cu şindrilă, îşi aştepta mereu creştinii zeloşi, cu straiele moştenite din tată‑n fiu, cu opinci şi pieptare brodate, tipice pentru portul oamenilor de la munte.

– Dumnezeu să ne ierte păcatele! rosteau, potrivit tradiţiei din bătrâni, când se întâlneau în drum spre casa Domnului. Era prilej de bucurie şi îndelungă voroavă, căci mulţi se vedeau doar în duminici şi sărbători, casele fiind risipite pe versanţi. Nu aveau nici un cimitir al satului, pe cei morţi îngropându‑i fiecare în propria grădină, la umbră de salcâm, ca să‑i simtă aproape. Badei Toader, tâmplarul satului, îi duceau câteva scânduri de brad, iar acesta încropea un sicriu, sălaş cum îl numesc ei. Îi bătea o cruce pe capac, îl vopsea, şi‑n el cei răposaţi erau duşi spre odihna cea nestrămutată. Totul într‑o perfectă continuitate, mirosind a răşină şi a flori de romaniţă. Aici, oamenii sunt mai aproape de Cer...

O oarecare emoţie se cuibări încet în sufletul părintelui: realiză atunci că era prima spovedanie pe care trebuia s‑o facă. Ştia din Seminar că Taina nu trebuie amânată, mai ales în cazul bolnavilor grav şi a celor înaintaţi în vârstă. Tocmai de asta avea acasă pregătită grijania, ţinută la loc de mare cinste. Aşa că înainta gânditor, printre molizii încărcaţi de promoroacă. Într‑un târziu, ajunseră. Când poposi pe prispă, după ce‑i sărută mâna dreaptă, pe mama fetei o podidi plânsul:

– Sfinţia voastră, bine c‑aţi ajuns. De două zile n‑a pus nimic în gură. Priveşte doar spre icoana de pe perete şi strânge cu putere crucea de la piept; nu cred că mai are mult de trăit! zise ea, printre suspine.

Intră discret în odaia dinspre uliţă, unde zăcea octogenarul venerabil. Busuiocul din grindă răspândea o mireasmă pătrunzătoare. Bătrânul îl recunoscu, vru să îngaime ceva, probabil o vorbă de bun venit, dar renunţă neputincios. Îi pierise graiul în ultima vreme, cu cei ai casei înţelegându‑se doar prin semne. Preotul aprinse o lumânare, apoi ceru să fie lăsat singur cu penitentul. Deschise cartea cu filele îngălbenite şi‑i citi molitva pentru spovedanie. Se aşeză la căpătâiul muribundului şi‑i luă mâna dreaptă în palma lui. Mai era încă conştient şi preotul începu să‑i şoptească rar la ureche îndătinatele întrebări pentru mărturisirea greşelilor. Bătrânul îi răspundea strângându‑l de degete. Auzise de această practică într‑o convorbire cu un duhovnic iscusit de la schitul athonit Prodromul. Se dovedi inspirat, căci în cazul de faţă funcţionă. Îi citi rugăciunea de dezlegare, îi puse la suflet o vorbă de îmbărbătare, luă fărâma de Cuminecătură şi‑l împărtăşi, plin de evlavie. Îl binecuvântă părinteşte, îl mirui cu untdelemn sfinţit şi când se dezbrăcă de veşmântul sfinţit observă că borangicul patrafirului era umed într‑un loc. Privi spre patul bătrânului: faţa îi era luminată radios, iar ochii îi sclipeau în orbite. Boabele de mărgăritar, pornite din izvorul lacrimilor, îi curgeau năvalnic pe faţă. Era expresia lăuntrică a unei datorii săvârşite, a plinirii unui act sacru cu efect purificator, ce avea darul să‑l împace cu semenii şi cu Dumnezeu. De acum se putea adăuga la şirul înaintaşilor, într‑o uimitoare succesiune, iar sufletul eliberat se putea înălţa spre zările înalte, spre o altă lume, în acea „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Adânc mişcat de ceea ce trăise, tânărul preot îi şterse lacrimile cu ştergarul alb de pe laviţă. Ieşi emoţionat din cameră, mai zăbovi preţ de câteva clipe, dialogând cu cei ai casei şi încurajându‑i creştineşte. Apoi, cu sufletul copleşit de ceea ce trăise, porni la vale, spre casă. Ajunse relativ repede, se scutură de omătul de pe bocanci, intră în casă, se dezbrăcă şi îşi privi dulce odorul din leagăn, apoi se puse în aşternut înfrigurat, lângă soţia ce dormea dusă. Se acoperi cu cerga miţoasă, ce‑i amintea de ţinutul natal, Maramureşul – ,,ţară veche cu oameni fără pereche”. Cu siguranţă, în cariera clericală ce‑i stătea înainte, nu va uita niciodată această primă spovedanie.

A doua zi dimineaţa, ca într‑un sobru recviem, auzi răsunetul clopotelor, trase tânguitor de moş Pătru, sfătul (paracliserul) bisericii, în casa căruia poposise la instalarea în parohie. Îl cuprinse o emoţie aparte: înţelesese că bătrânul murise, dar avea merinde pe drumul nemuririi pe care pornise…

Pr. Dorin Cătălin SAS

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni