Seară cumplită de Gerar, cu un frig ce‑ţi pătrundea până la oase. Satul adormise răpus de truda zilei, doar fuioare albe de fum se înălÅ£au spre văzduhul cernit de neaua abundentă. La casa parohială, statornicită lângă străvechea bisericuÅ£ă de lemn, lumina slabă a opaiÅ£ului păli încet, într‑un târziu, când pruncul abia născut aÅ£ipise blând. După ce‑l alăptase ÅŸi‑l învelise în scutece, preoteasa îi făcu semnul crucii cu degetele lui plăpânde ÅŸi‑l sărută pe frunte, plină de duioÅŸie. Părintele tocmai îÅŸi terminase pravila ÅŸi sufla ostenit în candelă, când lătratul furios al câinelui îl anunÅ£ă că cineva îi bătea în poartă. Copilul suspină în somn, iar mama tresări, speriată.

„Oare cine o fi, aÅŸa de târziu!?”, gândi el, în timp ce‑şi lua voiniceÅŸte pe umeri cojocul de lână. PăÅŸi în tindă, apoi în ogradă ÅŸi trase zăvorul cel vechi de la poarta mare. În faÅ£a lui, zgribulită de ger, cu catrinÅ£a albită de imaculatul fulgilor, stătea o fătucă de vreo zece ani. O recunoscu de la ora de religie pe Ilinca, copiliÅ£a cu aluniÅ£ă pe obraz din clasa a treia:

– Săru’ mâna ÅŸi iertaÅ£i, părinte!

– Ce s‑a întâmplat? grăi el.

– Bunicu’ trage de moarte, ÅŸi mama m‑a trimis, dacă puteÅ£i veni să‑l spovediÅ£i, că nu ÅŸtim dacă apucă zorile! răspunse fata dintr‑o suflare.

O pofti în casă până‑şi luă cele de trebuinÅ£ă: crucea veche de lemn, Molitfelnicul cu scoarÅ£e arămii, epitrahilul ÅŸi cutiuÅ£a cu Sfânta ÎmpărtăÅŸanie. ÎÅŸi luă peste reverendă pieptarul negru, Å£esut la război, îÅŸi trase căciula brumărie peste urechi, să poată îndura frigul de afară ÅŸi porni anevoios printre troiene, cu fătuca alături.

* * *

Nu trecuseră nici trei luni de când fusese trimis în acest sătuc de munte, răsfirat pe coline ÅŸi văi abrupte, să păstorească cu sârg o mână de oameni simpli, dar cu o credinÅ£ă fără margini. A început să se acomodeze cu cerinÅ£ele noii misiuni, sublimă ÅŸi nobilă deopotrivă. BisericuÅ£a bătrână de lemn, cu turla înaltă ÅŸi acoperită cu ÅŸindrilă, îÅŸi aÅŸtepta mereu creÅŸtinii zeloÅŸi, cu straiele moÅŸtenite din tată‑n fiu, cu opinci ÅŸi pieptare brodate, tipice pentru portul oamenilor de la munte.

– Dumnezeu să ne ierte păcatele! rosteau, potrivit tradiÅ£iei din bătrâni, când se întâlneau în drum spre casa Domnului. Era prilej de bucurie ÅŸi îndelungă voroavă, căci mulÅ£i se vedeau doar în duminici ÅŸi sărbători, casele fiind risipite pe versanÅ£i. Nu aveau nici un cimitir al satului, pe cei morÅ£i îngropându‑i fiecare în propria grădină, la umbră de salcâm, ca să‑i simtă aproape. Badei Toader, tâmplarul satului, îi duceau câteva scânduri de brad, iar acesta încropea un sicriu, sălaÅŸ cum îl numesc ei. Îi bătea o cruce pe capac, îl vopsea, ÅŸi‑n el cei răposaÅ£i erau duÅŸi spre odihna cea nestrămutată. Totul într‑o perfectă continuitate, mirosind a răÅŸină ÅŸi a flori de romaniÅ£ă. Aici, oamenii sunt mai aproape de Cer...

O oarecare emoÅ£ie se cuibări încet în sufletul părintelui: realiză atunci că era prima spovedanie pe care trebuia s‑o facă. Åžtia din Seminar că Taina nu trebuie amânată, mai ales în cazul bolnavilor grav ÅŸi a celor înaintaÅ£i în vârstă. Tocmai de asta avea acasă pregătită grijania, Å£inută la loc de mare cinste. AÅŸa că înainta gânditor, printre molizii încărcaÅ£i de promoroacă. Într‑un târziu, ajunseră. Când poposi pe prispă, după ce‑i sărută mâna dreaptă, pe mama fetei o podidi plânsul:

– SfinÅ£ia voastră, bine c‑aÅ£i ajuns. De două zile n‑a pus nimic în gură. PriveÅŸte doar spre icoana de pe perete ÅŸi strânge cu putere crucea de la piept; nu cred că mai are mult de trăit! zise ea, printre suspine.

Intră discret în odaia dinspre uliÅ£ă, unde zăcea octogenarul venerabil. Busuiocul din grindă răspândea o mireasmă pătrunzătoare. Bătrânul îl recunoscu, vru să îngaime ceva, probabil o vorbă de bun venit, dar renunÅ£ă neputincios. Îi pierise graiul în ultima vreme, cu cei ai casei înÅ£elegându‑se doar prin semne. Preotul aprinse o lumânare, apoi ceru să fie lăsat singur cu penitentul. Deschise cartea cu filele îngălbenite ÅŸi‑i citi molitva pentru spovedanie. Se aÅŸeză la căpătâiul muribundului ÅŸi‑i luă mâna dreaptă în palma lui. Mai era încă conÅŸtient ÅŸi preotul începu să‑i ÅŸoptească rar la ureche îndătinatele întrebări pentru mărturisirea greÅŸelilor. Bătrânul îi răspundea strângându‑l de degete. Auzise de această practică într‑o convorbire cu un duhovnic iscusit de la schitul athonit Prodromul. Se dovedi inspirat, căci în cazul de faÅ£ă funcÅ£ionă. Îi citi rugăciunea de dezlegare, îi puse la suflet o vorbă de îmbărbătare, luă fărâma de Cuminecătură ÅŸi‑l împărtăÅŸi, plin de evlavie. Îl binecuvântă părinteÅŸte, îl mirui cu untdelemn sfinÅ£it ÅŸi când se dezbrăcă de veÅŸmântul sfinÅ£it observă că borangicul patrafirului era umed într‑un loc. Privi spre patul bătrânului: faÅ£a îi era luminată radios, iar ochii îi sclipeau în orbite. Boabele de mărgăritar, pornite din izvorul lacrimilor, îi curgeau năvalnic pe faÅ£ă. Era expresia lăuntrică a unei datorii săvârÅŸite, a plinirii unui act sacru cu efect purificator, ce avea darul să‑l împace cu semenii ÅŸi cu Dumnezeu. De acum se putea adăuga la ÅŸirul înaintaÅŸilor, într‑o uimitoare succesiune, iar sufletul eliberat se putea înălÅ£a spre zările înalte, spre o altă lume, în acea „tinereÅ£e fără bătrâneÅ£e ÅŸi viaÅ£ă fără de moarte”.

Adânc miÅŸcat de ceea ce trăise, tânărul preot îi ÅŸterse lacrimile cu ÅŸtergarul alb de pe laviÅ£ă. IeÅŸi emoÅ£ionat din cameră, mai zăbovi preÅ£ de câteva clipe, dialogând cu cei ai casei ÅŸi încurajându‑i creÅŸtineÅŸte. Apoi, cu sufletul copleÅŸit de ceea ce trăise, porni la vale, spre casă. Ajunse relativ repede, se scutură de omătul de pe bocanci, intră în casă, se dezbrăcă ÅŸi îÅŸi privi dulce odorul din leagăn, apoi se puse în aÅŸternut înfrigurat, lângă soÅ£ia ce dormea dusă. Se acoperi cu cerga miÅ£oasă, ce‑i amintea de Å£inutul natal, MaramureÅŸul – ,,Å£ară veche cu oameni fără pereche”. Cu siguranÅ£ă, în cariera clericală ce‑i stătea înainte, nu va uita niciodată această primă spovedanie.

A doua zi dimineaÅ£a, ca într‑un sobru recviem, auzi răsunetul clopotelor, trase tânguitor de moÅŸ Pătru, sfătul (paracliserul) bisericii, în casa căruia poposise la instalarea în parohie. Îl cuprinse o emoÅ£ie aparte: înÅ£elesese că bătrânul murise, dar avea merinde pe drumul nemuririi pe care pornise…