AÅŸa cum nicio făptură omenească nu poate vieÅ£ui fără să respire ÅŸi fără să se hrănească, tot aÅŸa niciun om nu poate trăi pe acest pământ fără să pătimească. SuferinÅ£a este o lege pământească tot atât de universală ÅŸi de implacabilă ca ÅŸi moartea, aÅŸa încât existenÅ£a omului în lume se află dintru bun început, ÅŸi fără nicio excepÅ£ie, sortită nefericirii. În pofida strădaniilor milenare ale societăÅ£ilor omeneÅŸti de a pune capăt suferinÅ£ei, în ciuda progreselor ÅŸtiinÅ£ei, medicinei, ale tehnologiilor ÅŸi industriilor moderne, care au ameliorat în mod simÅ£itor condiÅ£iile noastre de viaÅ£ă, confortul ÅŸi bunăstarea noastră materială, fiecare din noi este supus suferinÅ£ei ÅŸi niciun om nu poate afla în această lumea fericirea desăvârÅŸită, inalterabilă ÅŸi statornică pe care toÅ£i o caută, dar nimeni n‑o găseÅŸte. AÅŸa încât ceea ce Pascal afirma cu peste trei secole în urmă rămâne perfect valabil ÅŸi în ziua de azi: „ToÅ£i oamenii caută fericirea. Acest fapt nu cunoaÅŸte excepÅ£ie, oricare ar fi mijloacele întrebuinÅ£ate. ToÅ£i tind către acest scop. (…) Åži totuÅŸi, după atât de mulÅ£i ani, nimeni, fără credinÅ£ă, nu a reuÅŸit să atingă acest obiectiv la care toÅ£i năzuiesc fără încetare. Toată lumea se plânge, regii ÅŸi supuÅŸii lor, nobilimea ÅŸi oamenii de rând, bătrânii, tinerii, bogaÅ£ii, săracii, cei puternici, cei slabi, cei învăÅ£aÅ£i, cei fără carte, cei sănătoÅŸi, cei bolnavi, în toate Å£ările, în toate timpurile, de orice vârstă ÅŸi de orice condiÅ£ie socială. O nefericire atât de îndelungată, atât de constantă ÅŸi unanimă ar trebui să ne convingă de imposibilitatea de a realiza binele prin propriile noastre mijloace” (Pascal – „Cugetări”). 

Fără credinÅ£a în Dumnezeu, existenÅ£a omului pe pământ, durerile, suferinÅ£ele ÅŸi moartea lui nu au niciun sens, niciun scop, nicio valoare, nu mai mult decât existenÅ£a unei muÅŸte sau a unei furnici, iar nefericirea omenească este definitivă, inevitabilă ÅŸi fără ieÅŸire, cu atât mai covârÅŸitoare ÅŸi greu de suportat cu cât nici ea nu are niciun sens: „Într‑un univers lipsit de lumină ÅŸi de orice iluzie, omul se simte un străin. Acest exil este fără scăpare, căci este lipsit de amintirea unei patrii pierdute ÅŸi de nădejdea unui pământ făgăduit” (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). 

Fără credinÅ£ă, viaÅ£a omenească nu este decât o succesiune de unităÅ£i de timp fără altă substanÅ£ă decât momentul prezent, care dispare fără urmă în clipa următoare, înlocuit de un alt moment tot atât de trecător… O existenÅ£ă asemănătoare cu cea a societăÅ£ilor de albine sau de furnici: munca, hrana, reproducerea, bătrâneÅ£ea ÅŸi moartea, în timp ce o nouă generaÅ£ie reîncepe acelaÅŸi ciclu, fără să înÅ£eleagă vreodată scopul acestei agitaÅ£ii fără noimă ÅŸi fără capăt care este existenÅ£a omului fără Dumnezeu. 

Un om care ÅŸi‑a pierdut credinÅ£a a pierdut totul chiar înainte de moarte. ÎÅŸi va duce ÅŸi el crucea ca oriÅŸicare om, dar suferinÅ£ele ÅŸi moartea lui nu vor avea niciun sens, niciun scop. Căci fără Hristos, crucea nu este decât un instrument de tortură, aducător de moarte. Numai după ÅŸi prin jertfa lui Hristos, crucea a fost sfinÅ£ită ÅŸi a devenit o cale de mântuire ÅŸi simbolul învierii din morÅ£i ÅŸi al vieÅ£ii veÅŸnice. Dar pentru ca această preschimbare a unui instrument al morÅ£ii în izvor de viaÅ£ă veÅŸnică să se poată realiza, este necesar ca crucea noastră personală să se unească cu cea a lui Hristos, aÅŸa cum afirmă Sf. Teofan Zăvorâtul în citatul de mai sus. Făptură imperfectă, limitată ÅŸi vremelnică, omul nu poate constitui prin el însuÅŸi centrul existenÅ£ei sale, tot aÅŸa cum o planetă nu poate înlocui soarele. A ne uni cu Crucea lui Hristos înseamnă a plasa în centrul micului nostru cosmos personal lumina lui Hristos Cel înviat din morÅ£i, precum un soare care luminează întreaga noastră existenÅ£ă, dând un sens ÅŸi un scop exilului nostru pământesc. Exil fără ieÅŸire pentru omul lipsit de Dumnezeu, căruia numai moartea îi poate pune capăt, aÅŸa cum o arată Camus: singura atitudine logică a celui care crede în absurditatea vieÅ£ii este sinuciderea, căci „pentru un om care nu triÅŸează, ceea ce crede cu adevărat trebuie să‑i comande acÅ£iunile” (A. Camus, op. cit.). 

Atunci când calea noastră personală în această lume se uneÅŸte în duh cu cea a lui Hristos, crucea noastră omenească devine un mijloc de mântuire ÅŸi de întoarcere în împărăÅ£ia cerurilor, ea fiind în acelaÅŸi timp ÅŸi Crucea lui Hristos. Astfel încât necazurile, durerile, suferinÅ£ele noastre, ÅŸi chiar moartea, nu mai constituie un motiv de spaimă, întristare ÅŸi deznădejde, ci dimpotrivă, făgăduinÅ£a învierii din morÅ£i ÅŸi a vieÅ£ii veÅŸnice, prin unirea duhului nostru omenesc cu Duhul lui Hristos Cel răstignit ÅŸi înviat din morÅ£i: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, ÅŸi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieÅŸte în mine” (Gal. 2, 20). 

Unirea crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos preschimbă toate poverile, înfrângerile ÅŸi suferinÅ£ele noastre în tot atâtea binefaceri, dat fiind că aceste încercări ne sunt trimise de Dumnezeu pentru a ne aminti că viaÅ£a noastră pământească nu este un scop în sine, ci un drum al crucii către adevărata noastră destinaÅ£ie: împărăÅ£ia cerurilor ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. „De ce a rânduit Dumnezeu ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri ÅŸi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băÅŸtinaÅŸ în patria sa, ci ca un călător ÅŸi ca un venetic într‑o Å£ară străină ÅŸi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. (…) Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri ÅŸi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeÅŸti” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.). 

Învierea lui Hristos nu este cea a omului de carne, aÅŸa cum ar vrea să o realizeze ÅŸtiinÅ£a, prin manipulare genetică, clonare sau congelare… Chiar dacă trupul Celui înviat ÅŸi‑a păstrat aparenÅ£a materială, este vorba de un trup reînnoit, transfigurat, aÅŸa cum era înainte de căderea în păcat a lui Adam: „Este semănat trup firesc, ÅŸi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15, 44). Este vorba deci, înainte de toate, de o înviere în duh, dincolo de spaÅ£iu ÅŸi timp, ÅŸi deci mereu actuală, naÅŸterea la o nouă viaÅ£ă indestructibilă ÅŸi veÅŸnică, înscrisă în natura fiecărui om – „simplul fapt de a fi vieÅ£uit pe pământ dă dreptul la înviere” (Sf. Grigore de Nyssa) –, dar care nu se poate realiza decât cu voinÅ£a noastră personală ÅŸi cu participarea noastră activă. Persoana lui Iisus ne arată adevărata natură a omului ÅŸi calea ce trebuie urmată pentru a atinge singurul scop real al existenÅ£ei noastre pământeÅŸti: moartea omului vechi ÅŸi naÅŸterea omului „reînnoit ÅŸi restaurat în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, fiindcă în ÎmpărăÅ£ia Lui nu putea intra omul vechi, cu patimile ÅŸi poftele lui, omul cel stricat de păcat. (…) Dar pentru ca omul vechi să fie dezbrăcat, trebuie mai întâi ca el să vrea asta. Conlucrarea omului este de cea mai mare necesitate pentru desăvârÅŸirea lui” (Sf. Nectarie de Eghina – „Despre îngrijirea sufletului”). 

VoinÅ£a noastră personală este întotdeauna cea a omului de carne, care caută înainte de toate plăcerile lumeÅŸti, confortul ÅŸi bunăstarea lui în această lume, fără se îngrijească de mântuirea sufletului. Un astfel de om, „chiar ÅŸi după moarte rămâne lipit de cele ale cărnii ca de un clei”: „Căci acela care a devenit în întregime carne în cugetul său, ÅŸi care îÅŸi orientează orice miÅŸcare ÅŸi acÅ£iune a sufletului după voinÅ£a cărnii, atunci, chiar după ce s‑a desprins de trup, el nu se poate lepăda de patimile trupeÅŸti. Cei care au vieÅ£uit mult timp într‑un loc rău mirositor, chiar dacă se mută în altă parte pentru a respira aer curat, nu se pot dezbăra de mirosul urât de care au fost impregnaÅ£i trăind prea mult timp în această duhoare” (Sf. Grigore de Nyssa – „Sufletul ÅŸi învierea”). 

De aceea voinÅ£a noastră proprie, care ne leagă de omul de carne, trebuie să fie răstignită ÅŸi să moară, pentru ca să învieze în sufletul nostru voinÅ£a lui Dumnezeu, a cărei încălcare a pricinuit căderea lui Adam ÅŸi a întregului neam omenesc. Crucea reprezintă astfel totalitatea fiinÅ£ei ÅŸi existenÅ£ei omeneÅŸti, astfel încât orice om trăind pe pământ, botezat sau nu, credincios sau nu, trebuie să‑şi ducă crucea. Dar nu toÅ£i vor fi mântuiÅ£i, ci numai cei a căror cruce personală se uneÅŸte cu cea a lui Hristos, restabilind astfel unitatea primordială între voinÅ£a omului ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu. De aceea „e necesar să dorim mântuirea noastră, să o căutăm. (...) Este necesar să voim să lepădăm omul cel vechi împreună cu patimile ÅŸi poftele lui, ca să ridicăm crucea pe umeri. Este necesar să voim a umbla pe calea cea strâmtă ÅŸi îngustă, ca să intrăm pe poarta cea strâmtă în Rai. (...) Fără voinÅ£ă, împlinirea acestor principii prezentate de noi va fi cu neputinÅ£ă, ÅŸi cu neputinÅ£ă va fi ÅŸi mântuirea. Căci harul se dăruieÅŸte, dar se cere voinÅ£a omului ÅŸi învoirea lui pentru a‑l primi” (Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit.).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris