Adaugat la: 13 Aprilie 2012 Ora: 15:14

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)

„Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre, prin Cruce ne‑a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului. Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.”  

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL
Trei cuvinte despre purtarea crucii

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)

Aşa cum nicio făptură omenească nu poate vieţui fără să respire şi fără să se hrănească, tot aşa niciun om nu poate trăi pe acest pământ fără să pătimească. Suferinţa este o lege pământească tot atât de universală şi de implacabilă ca şi moartea, aşa încât existenţa omului în lume se află dintru bun început, şi fără nicio excepţie, sortită nefericirii. În pofida strădaniilor milenare ale societăţilor omeneşti de a pune capăt suferinţei, în ciuda progreselor ştiinţei, medicinei, ale tehnologiilor şi industriilor moderne, care au ameliorat în mod simţitor condiţiile noastre de viaţă, confortul şi bunăstarea noastră materială, fiecare din noi este supus suferinţei şi niciun om nu poate afla în această lumea fericirea desăvârşită, inalterabilă şi statornică pe care toţi o caută, dar nimeni n‑o găseşte. Aşa încât ceea ce Pascal afirma cu peste trei secole în urmă rămâne perfect valabil şi în ziua de azi: „Toţi oamenii caută fericirea. Acest fapt nu cunoaşte excepţie, oricare ar fi mijloacele întrebuinţate. Toţi tind către acest scop. (…) Şi totuşi, după atât de mulţi ani, nimeni, fără credinţă, nu a reuşit să atingă acest obiectiv la care toţi năzuiesc fără încetare. Toată lumea se plânge, regii şi supuşii lor, nobilimea şi oamenii de rând, bătrânii, tinerii, bogaţii, săracii, cei puternici, cei slabi, cei învăţaţi, cei fără carte, cei sănătoşi, cei bolnavi, în toate ţările, în toate timpurile, de orice vârstă şi de orice condiţie socială. O nefericire atât de îndelungată, atât de constantă şi unanimă ar trebui să ne convingă de imposibilitatea de a realiza binele prin propriile noastre mijloace” (Pascal – „Cugetări”). 

Fără credinţa în Dumnezeu, existenţa omului pe pământ, durerile, suferinţele şi moartea lui nu au niciun sens, niciun scop, nicio valoare, nu mai mult decât existenţa unei muşte sau a unei furnici, iar nefericirea omenească este definitivă, inevitabilă şi fără ieşire, cu atât mai covârşitoare şi greu de suportat cu cât nici ea nu are niciun sens: „Într‑un univers lipsit de lumină şi de orice iluzie, omul se simte un străin. Acest exil este fără scăpare, căci este lipsit de amintirea unei patrii pierdute şi de nădejdea unui pământ făgăduit” (A. Camus – „Mitul lui Sisif”). 

Fără credinţă, viaţa omenească nu este decât o succesiune de unităţi de timp fără altă substanţă decât momentul prezent, care dispare fără urmă în clipa următoare, înlocuit de un alt moment tot atât de trecător… O existenţă asemănătoare cu cea a societăţilor de albine sau de furnici: munca, hrana, reproducerea, bătrâneţea şi moartea, în timp ce o nouă generaţie reîncepe acelaşi ciclu, fără să înţeleagă vreodată scopul acestei agitaţii fără noimă şi fără capăt care este existenţa omului fără Dumnezeu. 

Un om care şi‑a pierdut credinţa a pierdut totul chiar înainte de moarte. Îşi va duce şi el crucea ca orişicare om, dar suferinţele şi moartea lui nu vor avea niciun sens, niciun scop. Căci fără Hristos, crucea nu este decât un instrument de tortură, aducător de moarte. Numai după şi prin jertfa lui Hristos, crucea a fost sfinţită şi a devenit o cale de mântuire şi simbolul învierii din morţi şi al vieţii veşnice. Dar pentru ca această preschimbare a unui instrument al morţii în izvor de viaţă veşnică să se poată realiza, este necesar ca crucea noastră personală să se unească cu cea a lui Hristos, aşa cum afirmă Sf. Teofan Zăvorâtul în citatul de mai sus. Făptură imperfectă, limitată şi vremelnică, omul nu poate constitui prin el însuşi centrul existenţei sale, tot aşa cum o planetă nu poate înlocui soarele. A ne uni cu Crucea lui Hristos înseamnă a plasa în centrul micului nostru cosmos personal lumina lui Hristos Cel înviat din morţi, precum un soare care luminează întreaga noastră existenţă, dând un sens şi un scop exilului nostru pământesc. Exil fără ieşire pentru omul lipsit de Dumnezeu, căruia numai moartea îi poate pune capăt, aşa cum o arată Camus: singura atitudine logică a celui care crede în absurditatea vieţii este sinuciderea, căci „pentru un om care nu trişează, ceea ce crede cu adevărat trebuie să‑i comande acţiunile” (A. Camus, op. cit.). 

Atunci când calea noastră personală în această lume se uneşte în duh cu cea a lui Hristos, crucea noastră omenească devine un mijloc de mântuire şi de întoarcere în împărăţia cerurilor, ea fiind în acelaşi timp şi Crucea lui Hristos. Astfel încât necazurile, durerile, suferinţele noastre, şi chiar moartea, nu mai constituie un motiv de spaimă, întristare şi deznădejde, ci dimpotrivă, făgăduinţa învierii din morţi şi a vieţii veşnice, prin unirea duhului nostru omenesc cu Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). 

Unirea crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos preschimbă toate poverile, înfrângerile şi suferinţele noastre în tot atâtea binefaceri, dat fiind că aceste încercări ne sunt trimise de Dumnezeu pentru a ne aminti că viaţa noastră pământească nu este un scop în sine, ci un drum al crucii către adevărata noastră destinaţie: împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. „De ce a rânduit Dumnezeu ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într‑o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. (…) Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.). 

Învierea lui Hristos nu este cea a omului de carne, aşa cum ar vrea să o realizeze ştiinţa, prin manipulare genetică, clonare sau congelare… Chiar dacă trupul Celui înviat şi‑a păstrat aparenţa materială, este vorba de un trup reînnoit, transfigurat, aşa cum era înainte de căderea în păcat a lui Adam: „Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15, 44). Este vorba deci, înainte de toate, de o înviere în duh, dincolo de spaţiu şi timp, şi deci mereu actuală, naşterea la o nouă viaţă indestructibilă şi veşnică, înscrisă în natura fiecărui om – „simplul fapt de a fi vieţuit pe pământ dă dreptul la înviere” (Sf. Grigore de Nyssa) –, dar care nu se poate realiza decât cu voinţa noastră personală şi cu participarea noastră activă. Persoana lui Iisus ne arată adevărata natură a omului şi calea ce trebuie urmată pentru a atinge singurul scop real al existenţei noastre pământeşti: moartea omului vechi şi naşterea omului „reînnoit şi restaurat în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, fiindcă în Împărăţia Lui nu putea intra omul vechi, cu patimile şi poftele lui, omul cel stricat de păcat. (…) Dar pentru ca omul vechi să fie dezbrăcat, trebuie mai întâi ca el să vrea asta. Conlucrarea omului este de cea mai mare necesitate pentru desăvârşirea lui” (Sf. Nectarie de Eghina – „Despre îngrijirea sufletului”). 

Voinţa noastră personală este întotdeauna cea a omului de carne, care caută înainte de toate plăcerile lumeşti, confortul şi bunăstarea lui în această lume, fără se îngrijească de mântuirea sufletului. Un astfel de om, „chiar şi după moarte rămâne lipit de cele ale cărnii ca de un clei”: „Căci acela care a devenit în întregime carne în cugetul său, şi care îşi orientează orice mişcare şi acţiune a sufletului după voinţa cărnii, atunci, chiar după ce s‑a desprins de trup, el nu se poate lepăda de patimile trupeşti. Cei care au vieţuit mult timp într‑un loc rău mirositor, chiar dacă se mută în altă parte pentru a respira aer curat, nu se pot dezbăra de mirosul urât de care au fost impregnaţi trăind prea mult timp în această duhoare” (Sf. Grigore de Nyssa – „Sufletul şi învierea”). 

De aceea voinţa noastră proprie, care ne leagă de omul de carne, trebuie să fie răstignită şi să moară, pentru ca să învieze în sufletul nostru voinţa lui Dumnezeu, a cărei încălcare a pricinuit căderea lui Adam şi a întregului neam omenesc. Crucea reprezintă astfel totalitatea fiinţei şi existenţei omeneşti, astfel încât orice om trăind pe pământ, botezat sau nu, credincios sau nu, trebuie să‑şi ducă crucea. Dar nu toţi vor fi mântuiţi, ci numai cei a căror cruce personală se uneşte cu cea a lui Hristos, restabilind astfel unitatea primordială între voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu. De aceea „e necesar să dorim mântuirea noastră, să o căutăm. (...) Este necesar să voim să lepădăm omul cel vechi împreună cu patimile şi poftele lui, ca să ridicăm crucea pe umeri. Este necesar să voim a umbla pe calea cea strâmtă şi îngustă, ca să intrăm pe poarta cea strâmtă în Rai. (...) Fără voinţă, împlinirea acestor principii prezentate de noi va fi cu neputinţă, şi cu neputinţă va fi şi mântuirea. Căci harul se dăruieşte, dar se cere voinţa omului şi învoirea lui pentru a‑l primi” (Sfântul Nectarie de Eghina, op. cit.).

(Va urma)

Viorel Ştefăneanu, Paris

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni