A fost odată un bob de grâu. Lipsit de griji şi fericit, locuia împreună cu familia lui într-un sac mare de cânepă.

Sacul, la rândul lui, stătuse toată iarna în cămara unui ţăran harnic.

Acum, când primăvara cu adierea ei blândă şi caldă trezi la viaţă întreaga suflare, ţăranul nostru prinse boii la car, ridică sacul în car şi porni pe câmp, la semănat.

Bobul nostru fu trezit de hurducăturile carului tras de boi ce se apropia de tarlaua proaspăt arată. Bobul nu pricepu ce se întâmplă, aşa că se hotărî să aştepte cu răbdare.

O mână puternică dezlegă gura sacului, luă un pumn de boabe şi le azvârli voios în vânt. În curând îi veni rândul şi micului nostru bob plăpând. El simţi cum zboară între cer şi pământ, apoi căzu într-un loc umed şi strâmt.

Tare întunecos şi rece era aici. A privit de jur-împrejur, şi-a strigat fraţii, prietenii … nimeni nu l-a auzit, nimeni nu i-a răspuns. Singur şi trist, bobul se închise în căsuţa lui. Un spin vânăt se apropie de bob şi-i zise:

„În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

Un strop de ploaie îl încurajă să nu-şi piardă nădejdea. Şi în timp ce stropul îl mângâia duios, bobului îi căzu mantia de pe umeri şi începu să se înalţe. Dar o piatră stătea în calea lui şi oricât a încercat el s-o împingă, n-a reuşit.

Spinul cel vânăt s-a apropiat din nou de bob şi i-a zis:

“În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

O cârtiţă tocmai se trezise din lungul somn de iarnă şi căuta ceva de mâncare. Ea trecu chiar prin faţa bobului şi dădu piatra cea mare la o parte.

Văzând drumul liber, bobul continuă să se înalţe. În scurt timp ajunse la un strat de pământ argilos prin care nu reuşea să străbată.

Spinul cel vânăt se apropie din nou şi şopti:

În Pământ ai ajuns, în Pământ vei muri, Soarele nu-l vei privi!”

Bobul stătea descurajat. Să se întoarcă? Nu era chip. Să meargă mai departe? Nu avea destulă putere.

Dar, ca şi cum ar fi auzit gândurile bobului, o râmă îşi făcu drum într-acolo şi deschise prin stratul tare de pământ un coridor, chiar pe măsura bobului.

Uimit, bobul îşi adună ultimele forţe şi se înălţă mai departe. În sfârşit ieşi la suprafaţă. Soarele îl aştepta. Bobul de grâu, radiind de bucurie, îşi înălţă braţele în semn de recunoştinţă şi, deodată, în jurul lui îşi văzu fraţii şi prietenii de care fusese atâta vreme despărţit.

Aceştia, ca şi el, purtau acum haină nouă, de sărbătoare – HAINA ÎNVIERII!

ACTIVITATE ÎN FAMILIE

Dragi copii,