Adaugat la: 15 Martie 2012 Ora: 15:14

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

„Atâta vreme cât omul nu cunoaşte decât trupul şi viaţa acestuia, el se teme de moarte. (... ) Dar atunci când dobândeşte cunoaşterea adevărului, dat fiind că simte tainele lui Dumnezeu şi că s‑a adeverit în el nădejdea bunurilor viitoare, cel care se temea pentru trupul său că va fi sfârtecat precum un animal este mistuit de dragoste. Omul înţelept se teme de Judecata lui Dumnezeu. Dar cel care a devenit fiu primeşte harul nepreţuit al dragostei. El nu mai este mânat de biciul spaimei. (…) Cel care a aflat dragostea lui Dumnezeu nu mai doreşte să rămână în această lume. Căci dragostea nimiceşte frica.”

Sf. Isaac Sirul
Cuvântări duhovniceşti

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

Teama este o reacţie firească a conştiinţei omeneşti şi a făpturii muritoare în faţa unui univers fără margini şi fără grai – „Tăcerea veşnică a acestor întinderi nemărginite mă înspăimântă” (Pascal) –, căci omul îşi cunoaşte atunci nimicnicia, slăbiciunea şi neputinţa în faţa forţelor colosale ale naturii şi universului, prin care se manifestă atotputernicia divină: „Cel dintâi sentiment religios este teama, nu o teamă care zămisleşte zei, ci o teamă pricinuită de aceştia. Prima imagine a divinităţii este focul nevăzut, ascuns, forţă care mistuie totul şi poate transforma totul în haos; cel dintâi cult este sacrificiul sângeros. Acest fapt nu are nimic artificial, nici arbitrar. Aşa trebuie să fie atâta vreme cât omul vieţuieşte în afara lui Dumnezeu, atâta vreme cât el este stăpânit de patimile necurate” (Vladimir Soloviov – Temeliile duhovniceşti ale vieţii).

Ceea ce numim „lume” nu este niciodată altceva decât o anume viziune a conştiinţei omeneşti care se proiectează în spaţiul înconjurător. Astfel, în ochii unui necredincios, lumea apare ca fiind dominată de forţe oarbe şi vrăjmaşe omului, care mai devreme sau mai târziu ne vor nimici pe toţi, fără excepţie. De aici rezultă o stare permanentă de nelinişte, îngrijorare şi teamă, care a devenit o trăsătură caracteristică a psihologiei omului modern. Stare de spirit descrisă de Tolstoi, care a cunoscut, înainte de a‑şi regăsi credinţa, criza morală, dezorientarea şi teama nedomolită a omului fără Dumnezeu: „Eram precum un om pierdut într‑o pădure, care aleargă în toate direcţiile căutând o cale şi care îşi dă seama că cu fiecare pas se rătăceşte şi mai mult ( …) Am cercetat în toate domeniile şi nu numai că nu am găsit nimic, dar am înţeles că cei care cercetaseră ca şi mine cunoaşterea omenească nu găsiseră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră nimic, dar constataseră că tocmai cauza deznădejdii mele, absurditatea vieţii, era singura certitudine incontestabilă accesibilă omului”. În această perioadă de criză morală, Tolstoi, om bogat, celebru, răsfăţat de soartă, ajunge la aceeaşi concluzie ca şi Ecleziastul (1, 14): „totul este deşertăciune şi goană după vânt”, căci la capătul tuturor căilor noastre pământeşti „singurul lucru absolut sigur care ne aşteaptă este moartea” (P. Evdokimov): „Mi se întâmplase ceva de felul acesta: într‑un anume moment de care nu‑mi mai aminteam, fusesem pus într‑o barcă şi împins în apă de la un ţărm necunoscut (…). Fusesem dus de apă departe, atât de departe că auzeam zgomotul cataractelor care aveau să mă zdrobească (…). În faţa mea nu vedeam decât moartea către care mă repezeam şi care mă înspăimânta, neaflând niciunde un mijloc de salvare şi neştiind ce să fac; apoi, privind îndărăt, am văzut nenumărate bărci care înfruntau necontenit curentul, mi‑am amintit ţărmul, vâslele şi direcţia, şi am început să vâslesc din toate puterile în sens contrar, împotriva curentului, către ţărm. Ţărmul era Dumnezeu, direcţia era tradiţia, vâslele reprezentau libertatea ce‑mi fusese dată de a mă îndrepta către ţărm, de a ajunge la Dumnezeu. Astfel forţa vitală mi‑a revenit şi am reînceput să trăiesc” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri). 

În timp ce omul fără Dumnezeu se lasă luat de curentul existenţei care‑l va duce în mod inevitabil la pieire, omul religios se slujeşte de „fluviul” vieţii ca de un mijloc de salvare şi de reîntoarcere la Dumnezeu. Necredinciosul nu cunoaşte decât lumea naturală, ale cărei legi l‑au condamnat la moarte, în vreme ce în ochii omului religios, lumea, sub toate aspectele ei, este o creaţie supranaturală şi sfântă, „manifestarea unei realităţi care nu aparţine acestei lumi”, dar care ne este revelată prin cele din această lume, ca fiind adevărata semnificaţie a acestora şi cauza existenţei lor, căci pentru omul religios „dimensiunea divină a lumii este realitatea adevărată” (M. Eliade – Sacrul şi profanul). 

Lumea sfinţită de Duhul lui Dumnezeu nu mai este, şi nu mai poate fi, o forţă oarbă, distrugătoare şi vrăjmaşă omului, ci dimpotrivă, un mijloc de salvare şi de comunicare între om şi Dumnezeu. Divinitatea ne dezvăluie, prin mijlocirea lumii văzute, natura ei nevăzută şi „calităţile ei proprii, ca voinţă infinit de bună, desăvârşită, ca duh de dragoste ce pătrunde şi însufleţeşte totul” (Vladimir Soloviov, op. cit.).

Dat fiind că Dumnezeu este Binele suprem şi desăvârşit şi că tot ce se întâmplă în această lume nu ar putea exista fără voia sau îngăduinţa Lui, de ce şi de cine ne‑ar putea fi frică, dacă avem credinţă în Dumnezeu? „De aceea spune întotdeauna sufletului tău: Cel ce mă ocroteşte veghează asupra mea şi nicio făptură nu se poate arăta în faţa mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Vei fi astfel plin de bucurie chiar şi în încercări şi ispite, căci ştii şi simţi cât se poate de limpede că orânduiala Stăpânului te cârmuieşte şi te călăuzeşte. Îndeamnă‑ţi deci inima să se încredinţeze cu totul Domnului, şi nu te teme nici de spaimele nopţii, nici de săgeata ce zboară în timpul zilei. Căci este scris că credinţa celui drept, credinţa în Dumnezeu, îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face precum nişte oiţe” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.). 

Toate temerile şi spaimele noastre, oricare ar fi cauzele lor aparente, au întotdeauna, ca şi ramurile unui copac, una şi aceeaşi rădăcină: necredinţa, sau o credinţă slabă şi şovăielnică. 

Căci frica este o formă de refuz al voinţei lui Dumnezeu, care nu coincide întotdeauna cu voinţa noastră. Teama ne desparte de Dumnezeu, căci ea este pricinuită întotdeauna de iubirea celor lumeşti şi a omului trupesc: „Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Aşadar, cine voi‑va să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4).

Numai după ce şi‑au pierdut credinţa în Dumnezeu, dând crezare minciunilor şarpelui şi încălcând voia Tatălui ceresc, numai atunci Adam şi Eva au cunoscut frica şi „s‑au ascuns de Faţa Domnului printre pomii din grădină”. „Ţi‑am auzit glasul în grădină şi mi‑a fost frică, pentru că eram gol, şi m‑am ascuns” (Facerea 3, 10). 

Tot aşa, omul care s‑a desprins de Dumnezeu nu mai vede decât făptura sa trupească şi se identifică cu aceasta, punând semnul egalităţii între persoana umană şi natura sa animală, aşa cum o fac ştiinţele materialiste. Odată ce făptura omenească a fost desacralizată şi redusă la aspectul ei strict biologic, ea îşi pierde asemănarea cu Tatăl ceresc şi se întoarce în rândul animalelor şi al materiei neînsufleţite, căci fără Dumnezeu omul nu este decât ţărână şi în ţărână se va întoarce (Facerea 3, 19). 

Frica, sub toate formele ei, este prin urmare consecinţa căderii în păcat a omului, care, depărtându‑se de Tatăl ceresc, se află dezarmat şi fără sprijin în faţa încercărilor vieţii şi în faţa morţii. Dacă credinţa noastră în Dumnezeu ar fi tot atât de desăvârşită şi de inseparabilă de fiinţa noastră ca şi încrederea totală a unui copilaş în mama lui, atunci frica, ce nu a fost făcută, nici voită de Dumnezeu, ar dispărea cu desăvârşire: „Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându‑şi pentru orice trebuinţă mânuţele înspre ea. La fel, credinţa, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipeşte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, şi pentru orişice necaz sau trebuinţă la El aleargă, cerând ajutor şi ocrotire, pe el se sprijină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînţelept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul şi blândul Părinte, în el îşi pune toată fericirea şi despărţirea de El o socoteşte ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru prunc aflarea în preajma mamei înseamnă fericire şi neprimejduire, iar despărţirea de ea este cea mai mare nenorocire. Astfel îţi spun, credinţa îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, Ziditorul şi Părintele ei, se ţine tare de El, ca de ocrotitorul şi ajutorul ei, nădăjduind la atotputernicul Său sprijin, la milostivirea şi făgăduinţa Sa neînşelătoare: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi» (Evrei 13, 15)” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie). 

Viorel Ştefăneanu, Paris

De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni