Unui oarecare frate i s‑a arătat diavolul într‑o noapte, în chip de înger luminat, ÅŸi i‑a zis: „Eu sunt Gavriil ÅŸi sunt trimis să‑ţi spun că vei ajunge negreÅŸit în rai”.

Fratele i‑a răspuns: „Cred că vei fi greÅŸit adresa, vei fi fost trimis la alÅ£ii, pentru că eu sunt păcătos ÅŸi nu sunt vrednic să văd îngeri”. Aceasta auzind, vicleanul demon s‑a făcut nevăzut.

Patericul egiptean

Luca 12,16‑21. Pilda omului bogat căruia i‑a rodit Å£arina. O pildă în care Dumnezeu râde pur ÅŸi simplu de om. E, de fapt, singurul loc din Noul Testament în care cuvântul „Nebune!”, căzut ca un trăsnet, ca un tunet din gura lui Dumnezeu peste planurile ÅŸi socotelile omului nostru, se transformă într‑un binecuvântat hohot de râs. Acest om bogat ÅŸi nesăbuit – care crede ÅŸi se încrede doar în propriile sale puteri, îÅŸi face planuri cu nemiluita, oferă sufletului ceea ce de fapt se cuvine trupului, e lacom, fudul, mândru ÅŸi prost – îi provoacă Domnului nu milă, nu părere de rău, nu îndurare, nici măcar stupoare, ci un mare ÅŸi nestăpânit hohot de râs.

Domnul râde atunci când uităm de El, când – robiÅ£i de planurile ÅŸi idealurile noastre – ne lipsim de El. Åži râsul Lui, după cum vedem din această pildă, nu e complezent, e de‑a dreptul tragic ÅŸi fatal.

Are dreptate Woody Allen: „Dacă vrei să‑l faci pe Dumnezeu să râdă, spune‑i ce planuri Å£i‑ai făcut”.

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de Å£ară

Asemenea este Împărăţia Cerurilor cu o comoară ascunsă în Å£arină, pe care, găsind‑o un om, a ascuns‑o, ÅŸi de bucuria ei se duce ÅŸi vinde tot ce are ÅŸi cumpără Å£arina aceea. 

Asemenea este Împărăţia Cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Åži aflând un mărgăritar de mult preÅ£, s‑a dus, a vândut toate câte avea ÅŸi l‑a cumpărat. 

Asemenea este iarăşi Împărăţia Cerurilor cu un năvod aruncat în mare ÅŸi care adună tot felul de peÅŸti. Iar când s‑a umplut, l‑au tras pescarii la mal ÅŸi ÅŸezând au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i‑au aruncat afară.

AÅŸa va fi la sfârÅŸitul veacului: vor ieÅŸi îngerii ÅŸi vor despărÅ£i pe cei răi din mijlocul celor drepÅ£i.

Evanghelia după Matei 13, 44‑49

Pentru sfânt, natura închipuie trecutul. Sfântul ÅŸi‑a însuÅŸit alfabetul naturii, i‑a citit cuvintele, i‑a ascultat sunetele, i‑a înÅ£eles vorbele ÅŸi a închis cartea. Numai în sfânt natura ÅŸi‑a atins pe deplin rostul, căci ea a deÅŸteptat omul dintr‑însul, l‑a îndrumat către Dumnezeu ÅŸi s‑a retras din faÅ£a lui. Sprijinindu‑se pe temelia dată de natură, sfântul este nevoit să se urce singur pe scări cereÅŸti – cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea –, mânat de natură ÅŸi (a)tras de Dumnezeu. 

Sfântul este nemărginit de recunoscător ÅŸi nesfârÅŸit de milostiv faţă de natură. De aceea ÅŸi natura îl socoteÅŸte pe sfânt drept singurul ei prieten de pe pământ, neiubitor de sine. Într‑adevăr, nu este priveliÅŸte mai miÅŸcătoare pe pământ decât prietenia dintre sfânt ÅŸi fiarele sălbatice. Åži, cu toate acestea, sfântul priveÅŸte asupra întregii naturi ca omul în vârstă la magazinul cu jucării pentru copii. O privire, un zâmbet de milă, o amintire plăcută, ÅŸi călătorul trebuie să meargă înainte ÅŸi să urce prin furtună. Trebuie să uite tot, trebuie să părăsească tot, ca să înÅ£eleagă tot ÅŸi să primească tot.

Pentru cel nesăţios, natura închipuie viitorul; pentru artist – prezentul; pentru sfânt – trecutul. 

Mitr. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine ÅŸi rău (70)

Prezenta criză ecologică nu este cu adevărat o criză a mediului, ci o criză în noi înÅŸine. Dificultatea fundamentală rezidă nu în afară, ci în interior, nu în ecosistem, ci în suflete. Problema fundamentală nu este de natură tehnologică sau economică, ci spirituală. Dacă atmosfera este din ce în ce mai poluată, dacă lacurile ÅŸi râurile devin otrăvitoare, dacă pădurile mor, iar câmpiile verzi se transformă în deÅŸerturi, noi, oamenii, ne‑am înstrăinat de Dumnezeu ÅŸi de noi înÅŸine ÅŸi, în consecinţă, uităm legătura cuvenită cu lumea înconjurătoare. 

SoluÅ£ia nu poate proveni doar din dezvoltarea unor tehnici mai performante. Ea va veni doar în urma pocăinÅ£ei, prin metanoia cosmică – înÅ£elegând aici cuvântul grec în sensul său literal, „răzgândire”.

În strânsă legătură cu acest prim punct este al doilea – folosirea abuzivă a mediului înconjurător este un păcat...

Foarte adesea, avem tendinÅ£a să credem că păcatul implică doar ceea ce facem altor persoane umane. Din păcate, suntem tragic limitaÅ£i dacă gândim în acest fel. Exploatarea pământului ÅŸi a aerului, a animalelor ÅŸi plantelor se naÅŸte direct din lăcomia noastră ÅŸi din dorinÅ£a de putere. De aceea, trebuie să ne căim pentru starea de păcătoÅŸenie ecologică, să ascultăm strigătul pământului (citez aici din Rugăciunea pentru vreme de cutremur, din Molitfelnic: „Pământul, necuvântând, strigă: De ce, popoare, îmi faceÅ£i atâta rău?”).

Mă întreb dacă reflectăm îndeajuns asupra implicaÅ£iilor ecologice ale Întrupării Domnului, asupra faptului că Iisus este atotcuprinzător, din pământ ca ÅŸi noi, incluzând în umanitatea Sa, aÅŸa cum s‑a mai afirmat, întreaga istorie a evoluÅ£iei pământului. Luăm în considerare faptul că Mântuitorul a venit să mântuie nu doar rasa umană, ci totalitatea creaÅ£iei? Suntem mereu conÅŸtienÅ£i că nu suntem mântuiÅ£i de lume, ci cu ea?

Mitr. Kallistos Ware, conferinţă la Facultatea de Teologie Ortodoxă, IaÅŸi, octombrie 2005

Fecioara Maria i‑a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de Å£ară [cf. Sf. Nicolae Cabasila, Omilii mariologice], o casă. Ea a consimÅ£it ca El să se întrupeze în chiar sânul creaÅ£iei Sale, ca pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea ca să‑şi găsească o mamă”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primeÅŸte pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să‑Şi plece capul, în afara iubirii „mariale” a celor care Îl primesc. Duhul, care este din veac locaÅŸul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinÅ£a Fiului întrupat. Cu o condiÅ£ie fundamentală – aceea ca omul să se roage: „vino ÅŸi te sălăşluieÅŸte întru noi ÅŸi ne curăţeÅŸte de toată întinăciunea”.

Olivier Clément, Comentariu la rugăciunea „Împărate ceresc”

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra