Ziua întâi: vineri, 26 august 

După o noapte de toropeală la un hotel bucureștean din zona Pieței Progresul, cu lătrat de câini și cântat de greieri întocmai ca într‑un sat de câmpie, la orele dimineții ne îmbarcam în microbuz cu destinația mănăstirea Cernica, marea lavră din Câmpia Bucureștilor. În drum spre mănăstire ne‑am pregătit pentru ceea ce urma să vedem acolo prin lecturarea unor pasaje referitoare la această mănăstire, așa cum sunt descrise în Patericul Românesc al părintelui Ioanichie Bălan, tradus acum și în limba engleză.

Odată intrați pe poarta mănăstirii, din stânga și din dreapta ne‑au apărut în față lacul și Fântâna Turcului. Ajunși în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria Sfântului Calinic, ne‑am închinat la moaștele Sfinților Gheorghe și Calinic de la Cernica. Chiliile cu pereții pictați cu scene biblice ne‑au îmbiat să mai zăbovim în incinta mănăstirii pentru a le studia. În drum spre ostrovul Sf. Nicolae ne‑am oprit la cimitirul mănăstirii, căutând locul unde este înmormântat părintele profesor Dumitru Staniloae. Am cântat acolo un Trisaghion și am rostit o rugăciune pentru părintele profesor, patriarhul teologiei românești.

Ne‑am îmbarcat apoi în microbuz pentru următoarea noastră destinație, mănăstirea Pasărea.

Aici am găsit o obște de maici având pridvoarele chiliilor pline de flori – o trăsătură distinctă pentru mănăstirile de maici, după cum se știe. Ne‑am închinat în biserică, am cântat troparul hramului și am vizitat muzeul mănăstirii. Am vizitat apoi atelierele mănăstirești, găsindu‑l pe cel de orfevrărie deschis. Spre marea noastră bucurie, am aflat aici patru maici care, cu dălți în mâini, lucrau de zor la o raclă de argint. Cu modelele în față și cu prosoape ude pe argintul așezat pe un cadru de smoală cu rol de negativ, maicile își împlineau astfel, cu smerenie și în tăcere, lucrarea călugărească de Ora et Labora. 

Aveam să aflăm de la maica responsabilă cu atelierele că mănăstirea a fost salvată de la desființare de către Patriarhul Iustinian, care a înființat aici ateliere de lucru pentru obștea monahală.

După vizitarea mănăstirii Pasărea ne‑am îndreptat spre Capitală, unde rezervaserăm o masă cu mâncare de post la „Caru’ cu bere”, în imediata vecinătate a mănăstirii Stavropoleos, următoarea noastră destinație. După prânz am mers la această mănăstire, locul unde – așa cum știam încă din studenție – lucrurile poartă întotdeauna marca originalității, a bunului‑gust și a calității. Ne‑am închinat la icoanele vechi din biserică și am cântat troparul hramului chiar din strana bisericii – stânjeniți oarecum la gândul că stăm pe locul de unde cântă unii dintre cei mai vrednici psalți ai României…

La ieșirea din biserică ne‑a întâmpinat părintele Iustin Marchiș care, împreună cu maica stareță, ne‑a condus spre muzeul și biblioteca mănăstirii. Același bun‑gust, rafinament și osteneală pentru autentic aveam să găsim și aici: icoane vechi, manuscrise psaltice, cărți de slujbă, toate bine restaurate și conservate. Însăși amplasarea exponatelor urma o logică ce ține de spațiul sacru al bisericii. Cu părere de rău că nu am putut zăbovi mai mult timp la Stavropoleos, ne‑am grăbit spre Catedrala Patriarhală pentru a participa la slujba Vecerniei. Odată ajunși la Patriarhie, ne‑am închinat la moaștele Sf. Cuv. Dimitrie Cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului, și la moaștele Sf. Împărați Constantin și Elena, ocrotitorii Catedralei Patriarhale. Slujba Vecerniei a început; pentru câteva zeci de minute aveam să dăm spre hrană sufletelor o neuitată slujbă, împodobită cum se cuvine cu alese și autentice cântări pe neume bizantine, executate cu bărbăție, naturalețe și sobrietate de câțiva psalți ai Patriarhiei. Cu greu ne‑am dezlipit de Catedrală pentru a merge la Mănăstirea Antim. Urma să vedem aici ctitoria vrednicului slujitor al neamului românesc, georgianul Antim, pe care Biserica l‑a trecut în rândul sfinților. În incinta mănăstirii, la intrare, pe partea stângă, am putut vedea și clădirea Sf. Sinod, mutată aici pentru a fi salvată de la demolare în anii de tristă amintire. De la Antim am plecat spre Sf. Gheorghe, ctitoria domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, unde în ultimii ani biserica și‑a primit podoaba picturii, după aproape trei sute de ani de la construcția ei. În pridvorul larg, împodobit cu bogate elemente decorative în stil brâncovenesc, zeci de credincioși îngenuncheați aprindeau lumânări în formă de cruce, fiecare citind câte un acatist.

De la Sf. Gheorghe ne‑am îndreptat spre mănăstirea Radu Vodă, ultimul obiectiv al zilei. Ne‑am închinat aici la o parte din moaștele Sf. Nectarie al Eghinei, după care am mai rămas câteva minute în biserică. În naos, în partea stângă, am găsit mormântul Patriarhului Iustinian, special așezat aici pentru a salva mănăstirea de la demolare. În biserică, zeci de credincioși ședeau sub epitrahilele părinților ieromonahi, pregătindu‑se pentru mărturisire cu îndătinata molitvă. Alții intrau, aprindeau lumânări, se rugau... O atmosferă de vineri seara ce i‑a uimit pe englezii din grup, care nu au rezistat tentației de a face comparația cu ceea ce se întâmplă în aceeași zi în Anglia, când mai toate cârciumile experimentează o frecvență ridicată din partea localnicilor, biserica fiind o opțiune rezervată în exclusivitate duminicii. 

După o zi extrem de încărcată, ne‑am întors la hotelul din zona Piața Progresul; însă nu cu prea multă tragere de inimă, gândindu‑ne la căldura din camere și zgomotul făcut de câini… Nutream speranța că odată plecați spre munți vom avea parte de somn odihnitor. 

Ziua a doua: 27 august

După micul dejun ne‑am îndreptat spre Valea Prahovei, primul obiectiv al zilei fiind mănăstirea Sinaia. De aici am mers spre schitul Sfânta Cruce de pe Caraiman, recent înființat. Amplasată într‑un spațiu deopotrivă pitoresc și sălbatic, crucea de pe Caraiman domină înălțimile cu demnitatea unui sceptru împărătesc. Cu ochii pierduți spre crucea Caraimanului, am lăsat schitul în urmă și ne‑am îndreptat spre Brașov pentru masa de prânz, rezervată la restaurantul Bella Musica din centrul orașului. Aici am avut și un sărbătorit: profesorul grec își aniversa ziua de naștere! Un moment fericit, îmbrăcat în culorile verii pe sfârșite, presărat cu urări de bine: „La mulți ani!”, „Happy Birthday!” și „Xronia Polla!”. În timp ce părăseam restaurantul, văzându‑mă în reverendă, un ardelean care venea la restaurant îi spune amicului care îl însoțea: „N‑am știut că ăștia au parastas aci…”. 

Savurând un pic din gluma ardeleanului, ne‑am îndreptat spre biserica din Scheii Brașovului, pe care o știam doar din manualele de IBOR. Ni‑l imaginam pe diaconul Coresi la muncă, în curtea bisericii, trudind la tipărituri. Am părăsit Brașovul în amurg, cu ultima destinație a zilei mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După un drum obositor, am ajuns într‑un târziu la mănăstire. Surprizele însă păreau a se ține lanț: nu am mai fost cazați la Academia de la Sâmbăta, ci la o pensiune din apropiere, spațiile de la Academie fiind ocupate de un grup de tineri. Am mers astfel la pensiune, unde în localul de la parter era în plină desfășurare o… nuntă! Nu se putea altfel, străinii din grup trebuiau să vadă și fața mai veselă a României! Cu greu am putut dormi; abia spre dimineață s‑a putut ațipi un pic.

Ziua a treia: 28 august

După nesomnul nopții, ne‑am îndreptat spre mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Toți clericii din grup (Pr. Mihai‑Răzvan Novacovschi de la parohia din Birmingham, Diaconul Dionysios de la parohia grecească din Leyland și subsemnatul) am fost invitați de părintele stareț Ilarion să slujim. O Liturghie cu mult popor, cu mulți copii, cu mulți pelerini, specifică mănăstirilor misionare de acasă… Arhitectura paraclisului unde s‑a slujit aducea iarăși în memoria noastră anii de tristă amintire: o sală lungă – pentru care se obținuse cu greu permisiune de la regimul comunist – fusese construită în vederea convertirii ei, la timpul cuvenit, în paraclis mănăstiresc. Decorațiunile în piatră ale mănăstirii sunt excepționale, sculpturile capitelurilor și bogatele ornamente amintind de inspirata arhitectură brâncovenească.

Am luat prânzul în trapeză, alături de părinții din mănăstire; după cunoscutul obicei mănăstiresc, un frate începător citea ceva din Pateric, spre a hrăni, odată cu trupul, și sufletul.

Ne‑am luat rămas‑bun de la părintele stareț Ilarion, care, în timp ce ne binecuvânta de drum, ne spune hâtru că nu este sigur dacă vom mai avea parte de o altă nuntă în seara zilei de joi, la întoarcerea din Moldova, când urma să înnoptăm iarăși la Sâmbăta!

Gustând din plin gluma părintelui stareț, am plecat la drum, cu destinația finală Neamțul Moldovei. În drum spre Neamț am făcut un scurt popas la ctitoria de la Toplița a primului Patriarh al României, Miron Cristea. 

Am ajuns la Centrul „Sf. Paisie de la Neamț” seara târziu; am luat cina, am mers la camere și am dormit – pentru prima dată de la începerea pelerinajului! – profund, fără gălăgie sau zăpușeală. Centrul de la Neamț avea să ne fie casă pentru patru zile, de aici urmând să efectuăm incursiuni spre zonele de interes pentru pelerini: mănăstirile din zonele Neamț și Bucovina.

Ziua a patra: 29 august

Am sărit peste micul dejun; era zi de post și hram mănăstiresc la Secu, prima destinație a zilei. Ne‑am îndreptat spre mănăstire cu multă bucurie, întrucât era așteptat și IPS Mitropolit Teofan, chiriarhul locului. După ce ne‑am închinat la moaștele Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, a început Sfânta Liturghie. Un sobor de peste 20 de slujitori, un grup psaltic de excepție la strană și mult popor – atât în incinta mănăstirii, cât și în cerdacurile chiliilor – îmbrăca frumos sărbătoarea. Câte astfel de hramuri vor fi văzut zidurile ctitoriei lui Nistor Ureche de‑a lungul veacurilor? La fel și în această zi: un hram moldav, cu hirotonii de diacon și preot. Pentru străinii din grup acest lucru arăta dinamica lucrărilor lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, o rânduială, o continuitate. La slujba de hram am slujit toți clericii din grup; din când în când se auzea câte o ectenie rostită în limba engleză de diaconul nostru, părintele Dionysios. După slujbă, IPS Mitropolit Teofan ne‑a prezentat părintelui stareț Vichentie care, binevoitor, ne‑a rânduit la o masă în cerdacul din dreapta turnului clopotniță.

Am părăsit cu greu mănăstirea Secu pentru a ne îndrepta spre Sihăstria, mănăstire de al cărei nume se leagă numele unor mari duhovnici ai României: Ioanichie Moroi, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, toți mutați la Domnul. Am vizitat bisericile mănăstirii, precum și muzeul amenajat în chilia părintelui Cleopa. „Mânca‑v‑ar raiul!” – cuvintele părintelui Cleopa – ne veneau mereu în minte, cuvintele unui avvă coborât parcă din paginile Patericului cu slovă chirilică pe care ciobanul, iar mai apoi monahul, ieromonahul și starețul Cleopa îl citea. Un erudit ar zice că părintele Cleopa a fost un autodidact; nu ar greși, însă este puțin spus. Probabil că cea mai bună apreciere ar fi aceea că mintea și sufletul părintelui Cleopa, necunoscând ca desfătare a ochilor și a minții decât lucrarea lui Dumnezeu, codrii și făpturile, erau curate, asemenea părintelui monahismului egiptean, avva Antonie, care citea ca într‑o carte întreaga zidire a lui Dumnezeu.

Am lăsat Sihăstria în urmă și ne‑am îndreptat spre peștera Sfintei Teodora, după care am coborât spre schitul Sihla, pe care îl găseam – după aproape 19 ani! – ușor schimbat, cel puțin din punct de vedere arhitectural, prin prezența turnului clopotniță. Ne‑am închinat în biserica schitului, am cântat troparul hramului și ne‑am îndreptat spre alte două lavre ale monahismului nemțean: Agapia și Văratec, ultimele obiective ale zilei. Ambele mănăstiri ne‑au întâmpinat cu obișnuitele chilii pline cu mușcate. Ne‑am închinat în bisericile mănăstirești, am cântat troparele hramurilor și ne‑am întors la Neamț, pentru cină. De departe am putut vedea ruinele Cetății Neamțului, memoriile lecturilor din copilărie devenind dintr‑odată vii; vedeam parcă aievea pasajul din Creangă: „…Dragu‑mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului, de‑atâtea veacuri”. Am ajuns la Neamț și, după cină, am avut ocazia de a ne întâlni iarăși cu IPS Mitropolit Teofan. Ne‑am prezentat pe rând și, încet‑încet, s‑a înfiripat o mică discuție informală. Străinii din grup erau complet îndrăgostiți de România: „Ce căutați oare voi în Anglia, la Manchester, polul ploilor din UK?”, spunea cineva din grup. Răspunsul îl știm fiecare… Am mai zăbovit un pic cu Înaltpreasfințitul care, după ce ne‑a binecuvântat, s‑a întors la mănăstire. După o zi atât de intensă, a urmat și binemeritatul somn.

Ziua a cincea: 30 august

După micul dejun ne‑am îndreptat spre catedrala mitropolitană din Iași, pentru a ne închina la moaștele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Am fost apoi primiți cu multă bucurie la reședința mitropolitană de părintele exarh Nichifor Horia și de maica Anastasia, care ne‑au fost gazde și ghizi în Iași pentru întreaga zi. După ce am fost tratați cu ceai, cafea și prăjituri, am mers la mănăstirea Trei Ierarhi din apropiere, ctitoria lui Vasile Lupu. Cu toate că era acoperită cu schele, biserica arăta încă zveltă și frumoasă, arhitectura și pictura mănăstirii de la Trei Ierarhi neavând pereche. Am cântat ca de obicei troparul hramului, ne‑am îmbarcat în microbuz și ne‑am îndreptat spre Cetățuia, ctitoria lui Duca Vodă. Primul lucru care ne‑a impresionat aici a fost masivitatea zidurilor, mănăstirea fiind gândită ca loc de refugiu și rezistență armată, în caz de nevoie. Ne‑am închinat în biserică și am vizitat apoi pivnița mănăstirii, butoaiele mari cu o capacitate de câteva sute de vedre ridicând legitime întrebări în mințile câtorva englezi din grup: vor fi fost vreodată pline cu vin?

Am lăsat în urmă Cetățuia și ne‑am îndreptat spre Golia, ctitoria domnitorului Vasile Lupu. După ce ne‑am închinat în biserică, am vizitat și muzeul. Ne‑am întors apoi la locul de cazare de la Neamț, pentru cină și odihnă.

Ziua a șasea: 30 august

După micul dejun a urmat o vizită la mănăstirea Neamț din apropiere. Ne‑am închinat la moaștele Sfântului Necunoscut și am cântat troparul Înălțării Domnului. Am vizitat apoi biserica din cimitir, gropnița și muzeul mănăstirii. Lăsând în urmă Neamțul – cu regret că nu am putut zăbovi mai mult și la schiturile din apropiere – ne‑am îmbarcat pentru destinația Bucovina. Deși nu fusese inclusă în programul zilei, nu puteam să omitem Dragomirna, ctitoria marelui mitropolit‑cărturar al Moldovei, Anastasie Crimca. Este mănăstirea în care a trăit vreme de 12 ani Sf. Paisie de la Neamț la întoarcerea sa din Athos, în 1763, când Bucovina a căzut sub dominație habsburgică. Am ajuns apoi la Putna, ctitoria Sf. Åžtefan cel Mare. Găseam Putna și mai frumoasă decât în acel 2 iulie 1992, când a avut loc canonizarea Sf. Åžtefan cel Mare, ctitorul ei. La muzeu am întâlnit un vechi prieten din studenție, ascuns acum sub smeritele haine monahale: Tudor Popescu, președinte ASCOR București pentru mulți ani, devenit între timp ieromonahul Teofan. Am avut parte de un ghid vorbitor de engleză, întregul tur nefiind altceva decât o veritabilă filă de istorie a acestor locuri și a minunaților oameni de aici. Ne‑am închinat în ctitoria voievodală și am cântat troparul Sf. Åžtefan cel Mare, chiar în fața mormântului domnitorului‑ctitor.

Am pornit apoi spre Sucevița, Moldovița, Voroneț și Humor, pentru a lua contact cu arta iconografiei medievale direct, la fața locului. Frescele mănăstirilor sunt greu de descris în cuvinte; cu siguranță că autorii lor cunoșteau meșteșugul picturii, aveau cunoștințe de teologie și, mai ales, se rugau cu osârdie. Cu toții ne‑am reconsiderat poziția față de afirmația potrivit căreia o biserică pictată este Biblia neștiutorilor de carte. Ei bine, am fost surprinși în câteva rânduri să avem în față registre cu icoane cărora nu le‑am putut face vreo asociere precisă cu Scriptura sau Istoria Bisericii Creștine. Numai textul în chirilică ne mai ajuta câteodată. Am părăsit Humorul când la strană se citea slujba Vecerniei. Era Indictionul, începutul anului bisericesc. A urmat drumul înapoi spre Neamț, cina și odihna. 

Ziua a șaptea: 1 septembrie

După micul dejun am pornit spre mănăstirea Bistrița, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun. Cu o locație fericit aleasă, o istorie îndelungată și o icoană făcătoare de minuni, mănăstirea Bistrița străbate, asemenea unei corăbii, marea vieții. După ce ne‑am închinat în biserică și am cântat troparul hramului, ne‑am îndreptat spre mănăstirea Izvorul Mureșului, recent înființată de către IPS Arhiepiscop Ioan Selejan. Nu am fi crezut vreodată că în mai puțin de 15 ani o mănăstire poate să se bucure de atâtea împliniri. Cu o locație demnă de povestirile copilăriei, mănăstirea s‑a bucurat de implicarea directă a ctitorului ei, IPS Arhiepiscop Ioan, care, beneficiind și de formația inginerească pe care o are, a reușit să dea un echilibru desăvârșit ctitoriei sale: stilul brâncovenesc, proporțiile, pictura, istoria neamului și a Bisericii, bunul‑gust, armonia, toate par a‑și fi dat mâna în această mănăstire. Am înțeles de la ghidul mănăstirii că la Izvorul Mureșului se află cea mai mare suprafață de pereți acoperiți cu frescă – bineînțeles, luând în calcul și corpul de chilii. La ieșirea din biserică, un ipodiacon englez avea să exclame: „Oare de ce ne mai întoarcem în Anglia?”.

Ne‑am îndreptat apoi spre Sighișoara, pentru prânz. Am admirat de departe profilul cupolei catedralei ortodoxe și izul medieval al străduțelor înguste, presărate cu cafenele.

După prânz am pornit spre Sibiu, unde am vizitat frumoasa catedrală mitropolitană, precum și Institutul Teologic de grad universitar din imediata apropiere. Timpul fiindu‑ne iarăși împotrivă, ne‑am grăbit să ajungem la microbuz. A urmat drumul spre Academia de la Sâmbăta, unde aveam să luăm cina și să ne odihnim.

Ziua a opta: 2 septembrie

Am părăsit mănăstirea Sâmbăta foarte de dimineață, nu înainte de a ne închina în paraclis și a căuta în cimitirul mănăstirii mormântul părintelui Teofil Părăian. Ne‑am recules la mormânt, după care ne‑am îmbarcat pentru traseul următor: Transfăgărășanul, Vidraru și Curtea de Argeș.

Găseam Curtea de Argeș – ctitoria lui Neagoe Basarab – parcă mai mică decât o știam în studenție. Ne‑am închinat la moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia, adăpostite în paraclis, am cântat troparul și ne‑am întors la microbuz. A urmat nelipsita teamă de a nu ajunge la aeroport la timp. Însă, cu ajutorul Domnului, totul a decurs fără probleme. Nimeni n‑a pierdut avionul, cu toții am ajuns cu bine acasă, ducând cu noi memoria acestor opt zile de pelerinaj.

În loc de concluzii

Deși am eliminat de pe lista inițială un număr însemnat de obiective religioase, am avut de la occidentali reacții oarecum negative: se cădea să vizităm și mai puțin, pentru a putea sta mai mult la slujbe, să ne rugăm mai mult, acesta fiind, în accepțiunea lor, duhul pelerinajului. Observație corectă, însă privită din perspectiva est‑europeanului, a celui căruia nu‑i dă mâna să se ducă de două ori într‑un loc, pare un pic exagerată. Ca de obicei, adevărul este pe undeva pe la mijloc: probabil că în loc să alergăm de la o mănăstire la alta, se cădea să avem în fiecare zi inclusă în program participarea la slujbe, fie dimineața, fie seara, lucru pe care, de altfel, l‑am și făcut, dar numai în câteva rânduri. Modul în care au fost pregătite vizitele la mănăstiri în timp ce ne aflam încă în microbuz a primit însă aprecieri maxime din partea pelerinilor. Astfel, înainte de a vizita o mănăstire, pelerinii aflau deja suficiente detalii despre istoricul mănăstirii, despre arhitectură, sfinți, despre părinții și maicile care s‑au nevoit acolo prin lecturi efectuate în microbuz. Toate au fost armonios echilibrate printr‑o infuzie de informații legate de istoria și geografia României, părintele Mihai fiind o adevărată enciclopedie în acest sens. Credem că acest pelerinaj a fost o bună ocazie pentru occidentali de a cunoaște o față necunoscută a României – alta decât cea promovată de tabloidele din Vest –, iar pentru noi, fiii Bisericii strămoșești risipiți pe alte meridiane ale lumii, un îndemn de a nu ne uita rădăcinile, sfinții și tradiția acolo unde suntem, în țările de adopție. 

Sfinților Români, rugați‑vă Domnului pentru noi!