Adaugat la: 5 Decembrie 2011 Ora: 15:14

Jurnal de pelerin acasă

De fiecare dată când ne pregătim pentru un pelerinaj, fie în Ţara Sfântă, fie în Egiptul sau Siria creştină, fie la Athos sau în Asia Mică – locurile prin excelenţă dedicate pelerinajului creştin – inima ne tresaltă de bucurie şi emoţie. Ce se întâmplă însă când mergi în pelerinaj la mănăstirile şi bisericile de acasă, cu musafiri de alte neamuri? Îl mai putem numi pelerinaj? Desigur că putem, însă emoţiile capătă în acest context şi alte conotaţii…

O idee născută în urmă cu un an în mintea unui profesor grec căsătorit cu o româncă avea să prindă contur şi să se materializeze prin constituirea unui grup de 19 pelerini români, englezi, greci, macedoneni, egipteni şi elveţieni. Astfel, cu sprijinul Centrului de Pelerinaje „Sfântul Nicodim” al Mitropoliei Olteniei, grupul de pelerini începea în data de 26 august un pelerinaj de 8 zile la mănăstirile şi bisericile din cuprinsul Patriarhiei Române. 

 

Jurnal de pelerin acasă

Ziua întâi: vineri, 26 august 

După o noapte de toropeală la un hotel bucureştean din zona Pieţei Progresul, cu lătrat de câini şi cântat de greieri întocmai ca într‑un sat de câmpie, la orele dimineţii ne îmbarcam în microbuz cu destinaţia mănăstirea Cernica, marea lavră din Câmpia Bucureştilor. În drum spre mănăstire ne‑am pregătit pentru ceea ce urma să vedem acolo prin lecturarea unor pasaje referitoare la această mănăstire, aşa cum sunt descrise în Patericul Românesc al părintelui Ioanichie Bălan, tradus acum şi în limba engleză.

Odată intraţi pe poarta mănăstirii, din stânga şi din dreapta ne‑au apărut în faţă lacul şi Fântâna Turcului. Ajunşi în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria Sfântului Calinic, ne‑am închinat la moaştele Sfinţilor Gheorghe şi Calinic de la Cernica. Chiliile cu pereţii pictaţi cu scene biblice ne‑au îmbiat să mai zăbovim în incinta mănăstirii pentru a le studia. În drum spre ostrovul Sf. Nicolae ne‑am oprit la cimitirul mănăstirii, căutând locul unde este înmormântat părintele profesor Dumitru Staniloae. Am cântat acolo un Trisaghion şi am rostit o rugăciune pentru părintele profesor, patriarhul teologiei româneşti.

Ne‑am îmbarcat apoi în microbuz pentru următoarea noastră destinaţie, mănăstirea Pasărea.

Aici am găsit o obşte de maici având pridvoarele chiliilor pline de flori – o trăsătură distinctă pentru mănăstirile de maici, după cum se ştie. Ne‑am închinat în biserică, am cântat troparul hramului şi am vizitat muzeul mănăstirii. Am vizitat apoi atelierele mănăstireşti, găsindu‑l pe cel de orfevrărie deschis. Spre marea noastră bucurie, am aflat aici patru maici care, cu dălţi în mâini, lucrau de zor la o raclă de argint. Cu modelele în faţă şi cu prosoape ude pe argintul aşezat pe un cadru de smoală cu rol de negativ, maicile îşi împlineau astfel, cu smerenie şi în tăcere, lucrarea călugărească de Ora et Labora. 

Aveam să aflăm de la maica responsabilă cu atelierele că mănăstirea a fost salvată de la desfiinţare de către Patriarhul Iustinian, care a înfiinţat aici ateliere de lucru pentru obştea monahală.

După vizitarea mănăstirii Pasărea ne‑am îndreptat spre Capitală, unde rezervaserăm o masă cu mâncare de post la „Caru’ cu bere”, în imediata vecinătate a mănăstirii Stavropoleos, următoarea noastră destinaţie. După prânz am mers la această mănăstire, locul unde – aşa cum ştiam încă din studenţie – lucrurile poartă întotdeauna marca originalităţii, a bunului‑gust şi a calităţii. Ne‑am închinat la icoanele vechi din biserică şi am cântat troparul hramului chiar din strana bisericii – stânjeniţi oarecum la gândul că stăm pe locul de unde cântă unii dintre cei mai vrednici psalţi ai României…

La ieşirea din biserică ne‑a întâmpinat părintele Iustin Marchiş care, împreună cu maica stareţă, ne‑a condus spre muzeul şi biblioteca mănăstirii. Acelaşi bun‑gust, rafinament şi osteneală pentru autentic aveam să găsim şi aici: icoane vechi, manuscrise psaltice, cărţi de slujbă, toate bine restaurate şi conservate. Însăşi amplasarea exponatelor urma o logică ce ţine de spaţiul sacru al bisericii. Cu părere de rău că nu am putut zăbovi mai mult timp la Stavropoleos, ne‑am grăbit spre Catedrala Patriarhală pentru a participa la slujba Vecerniei. Odată ajunşi la Patriarhie, ne‑am închinat la moaştele Sf. Cuv. Dimitrie Cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, şi la moaştele Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii Catedralei Patriarhale. Slujba Vecerniei a început; pentru câteva zeci de minute aveam să dăm spre hrană sufletelor o neuitată slujbă, împodobită cum se cuvine cu alese şi autentice cântări pe neume bizantine, executate cu bărbăţie, naturaleţe şi sobrietate de câţiva psalţi ai Patriarhiei. Cu greu ne‑am dezlipit de Catedrală pentru a merge la Mănăstirea Antim. Urma să vedem aici ctitoria vrednicului slujitor al neamului românesc, georgianul Antim, pe care Biserica l‑a trecut în rândul sfinţilor. În incinta mănăstirii, la intrare, pe partea stângă, am putut vedea şi clădirea Sf. Sinod, mutată aici pentru a fi salvată de la demolare în anii de tristă amintire. De la Antim am plecat spre Sf. Gheorghe, ctitoria domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, unde în ultimii ani biserica şi‑a primit podoaba picturii, după aproape trei sute de ani de la construcţia ei. În pridvorul larg, împodobit cu bogate elemente decorative în stil brâncovenesc, zeci de credincioşi îngenuncheaţi aprindeau lumânări în formă de cruce, fiecare citind câte un acatist.

De la Sf. Gheorghe ne‑am îndreptat spre mănăstirea Radu Vodă, ultimul obiectiv al zilei. Ne‑am închinat aici la o parte din moaştele Sf. Nectarie al Eghinei, după care am mai rămas câteva minute în biserică. În naos, în partea stângă, am găsit mormântul Patriarhului Iustinian, special aşezat aici pentru a salva mănăstirea de la demolare. În biserică, zeci de credincioşi şedeau sub epitrahilele părinţilor ieromonahi, pregătindu‑se pentru mărturisire cu îndătinata molitvă. Alţii intrau, aprindeau lumânări, se rugau... O atmosferă de vineri seara ce i‑a uimit pe englezii din grup, care nu au rezistat tentaţiei de a face comparaţia cu ceea ce se întâmplă în aceeaşi zi în Anglia, când mai toate cârciumile experimentează o frecvenţă ridicată din partea localnicilor, biserica fiind o opţiune rezervată în exclusivitate duminicii. 

După o zi extrem de încărcată, ne‑am întors la hotelul din zona Piaţa Progresul; însă nu cu prea multă tragere de inimă, gândindu‑ne la căldura din camere şi zgomotul făcut de câini… Nutream speranţa că odată plecaţi spre munţi vom avea parte de somn odihnitor. 

Ziua a doua: 27 august

După micul dejun ne‑am îndreptat spre Valea Prahovei, primul obiectiv al zilei fiind mănăstirea Sinaia. De aici am mers spre schitul Sfânta Cruce de pe Caraiman, recent înfiinţat. Amplasată într‑un spaţiu deopotrivă pitoresc şi sălbatic, crucea de pe Caraiman domină înălţimile cu demnitatea unui sceptru împărătesc. Cu ochii pierduţi spre crucea Caraimanului, am lăsat schitul în urmă şi ne‑am îndreptat spre Braşov pentru masa de prânz, rezervată la restaurantul Bella Musica din centrul oraşului. Aici am avut şi un sărbătorit: profesorul grec îşi aniversa ziua de naştere! Un moment fericit, îmbrăcat în culorile verii pe sfârşite, presărat cu urări de bine: „La mulţi ani!”, „Happy Birthday!” şi „Xronia Polla!”. În timp ce părăseam restaurantul, văzându‑mă în reverendă, un ardelean care venea la restaurant îi spune amicului care îl însoţea: „N‑am ştiut că ăştia au parastas aci…”. 

Savurând un pic din gluma ardeleanului, ne‑am îndreptat spre biserica din Scheii Braşovului, pe care o ştiam doar din manualele de IBOR. Ni‑l imaginam pe diaconul Coresi la muncă, în curtea bisericii, trudind la tipărituri. Am părăsit Braşovul în amurg, cu ultima destinaţie a zilei mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După un drum obositor, am ajuns într‑un târziu la mănăstire. Surprizele însă păreau a se ţine lanţ: nu am mai fost cazaţi la Academia de la Sâmbăta, ci la o pensiune din apropiere, spaţiile de la Academie fiind ocupate de un grup de tineri. Am mers astfel la pensiune, unde în localul de la parter era în plină desfăşurare o… nuntă! Nu se putea altfel, străinii din grup trebuiau să vadă şi faţa mai veselă a României! Cu greu am putut dormi; abia spre dimineaţă s‑a putut aţipi un pic.

Ziua a treia: 28 august

După nesomnul nopţii, ne‑am îndreptat spre mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Toţi clericii din grup (Pr. Mihai‑Răzvan Novacovschi de la parohia din Birmingham, Diaconul Dionysios de la parohia grecească din Leyland şi subsemnatul) am fost invitaţi de părintele stareţ Ilarion să slujim. O Liturghie cu mult popor, cu mulţi copii, cu mulţi pelerini, specifică mănăstirilor misionare de acasă… Arhitectura paraclisului unde s‑a slujit aducea iarăşi în memoria noastră anii de tristă amintire: o sală lungă – pentru care se obţinuse cu greu permisiune de la regimul comunist – fusese construită în vederea convertirii ei, la timpul cuvenit, în paraclis mănăstiresc. Decoraţiunile în piatră ale mănăstirii sunt excepţionale, sculpturile capitelurilor şi bogatele ornamente amintind de inspirata arhitectură brâncovenească.

Am luat prânzul în trapeză, alături de părinţii din mănăstire; după cunoscutul obicei mănăstiresc, un frate începător citea ceva din Pateric, spre a hrăni, odată cu trupul, şi sufletul.

Ne‑am luat rămas‑bun de la părintele stareţ Ilarion, care, în timp ce ne binecuvânta de drum, ne spune hâtru că nu este sigur dacă vom mai avea parte de o altă nuntă în seara zilei de joi, la întoarcerea din Moldova, când urma să înnoptăm iarăşi la Sâmbăta!

Gustând din plin gluma părintelui stareţ, am plecat la drum, cu destinaţia finală Neamţul Moldovei. În drum spre Neamţ am făcut un scurt popas la ctitoria de la Topliţa a primului Patriarh al României, Miron Cristea. 

Am ajuns la Centrul „Sf. Paisie de la Neamţ” seara târziu; am luat cina, am mers la camere şi am dormit – pentru prima dată de la începerea pelerinajului! – profund, fără gălăgie sau zăpuşeală. Centrul de la Neamţ avea să ne fie casă pentru patru zile, de aici urmând să efectuăm incursiuni spre zonele de interes pentru pelerini: mănăstirile din zonele Neamţ şi Bucovina.

Ziua a patra: 29 august

Am sărit peste micul dejun; era zi de post şi hram mănăstiresc la Secu, prima destinaţie a zilei. Ne‑am îndreptat spre mănăstire cu multă bucurie, întrucât era aşteptat şi IPS Mitropolit Teofan, chiriarhul locului. După ce ne‑am închinat la moaştele Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, a început Sfânta Liturghie. Un sobor de peste 20 de slujitori, un grup psaltic de excepţie la strană şi mult popor – atât în incinta mănăstirii, cât şi în cerdacurile chiliilor – îmbrăca frumos sărbătoarea. Câte astfel de hramuri vor fi văzut zidurile ctitoriei lui Nistor Ureche de‑a lungul veacurilor? La fel şi în această zi: un hram moldav, cu hirotonii de diacon şi preot. Pentru străinii din grup acest lucru arăta dinamica lucrărilor lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, o rânduială, o continuitate. La slujba de hram am slujit toţi clericii din grup; din când în când se auzea câte o ectenie rostită în limba engleză de diaconul nostru, părintele Dionysios. După slujbă, IPS Mitropolit Teofan ne‑a prezentat părintelui stareţ Vichentie care, binevoitor, ne‑a rânduit la o masă în cerdacul din dreapta turnului clopotniţă.

Am părăsit cu greu mănăstirea Secu pentru a ne îndrepta spre Sihăstria, mănăstire de al cărei nume se leagă numele unor mari duhovnici ai României: Ioanichie Moroi, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, toţi mutaţi la Domnul. Am vizitat bisericile mănăstirii, precum şi muzeul amenajat în chilia părintelui Cleopa. „Mânca‑v‑ar raiul!” – cuvintele părintelui Cleopa – ne veneau mereu în minte, cuvintele unui avvă coborât parcă din paginile Patericului cu slovă chirilică pe care ciobanul, iar mai apoi monahul, ieromonahul şi stareţul Cleopa îl citea. Un erudit ar zice că părintele Cleopa a fost un autodidact; nu ar greşi, însă este puţin spus. Probabil că cea mai bună apreciere ar fi aceea că mintea şi sufletul părintelui Cleopa, necunoscând ca desfătare a ochilor şi a minţii decât lucrarea lui Dumnezeu, codrii şi făpturile, erau curate, asemenea părintelui monahismului egiptean, avva Antonie, care citea ca într‑o carte întreaga zidire a lui Dumnezeu.

Am lăsat Sihăstria în urmă şi ne‑am îndreptat spre peştera Sfintei Teodora, după care am coborât spre schitul Sihla, pe care îl găseam – după aproape 19 ani! – uşor schimbat, cel puţin din punct de vedere arhitectural, prin prezenţa turnului clopotniţă. Ne‑am închinat în biserica schitului, am cântat troparul hramului şi ne‑am îndreptat spre alte două lavre ale monahismului nemţean: Agapia şi Văratec, ultimele obiective ale zilei. Ambele mănăstiri ne‑au întâmpinat cu obişnuitele chilii pline cu muşcate. Ne‑am închinat în bisericile mănăstireşti, am cântat troparele hramurilor şi ne‑am întors la Neamţ, pentru cină. De departe am putut vedea ruinele Cetăţii Neamţului, memoriile lecturilor din copilărie devenind dintr‑odată vii; vedeam parcă aievea pasajul din Creangă: „…Dragu‑mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului, de‑atâtea veacuri”. Am ajuns la Neamţ şi, după cină, am avut ocazia de a ne întâlni iarăşi cu IPS Mitropolit Teofan. Ne‑am prezentat pe rând şi, încet‑încet, s‑a înfiripat o mică discuţie informală. Străinii din grup erau complet îndrăgostiţi de România: „Ce căutaţi oare voi în Anglia, la Manchester, polul ploilor din UK?”, spunea cineva din grup. Răspunsul îl ştim fiecare… Am mai zăbovit un pic cu Înaltpreasfinţitul care, după ce ne‑a binecuvântat, s‑a întors la mănăstire. După o zi atât de intensă, a urmat şi binemeritatul somn.

Ziua a cincea: 30 august

După micul dejun ne‑am îndreptat spre catedrala mitropolitană din Iaşi, pentru a ne închina la moaştele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Am fost apoi primiţi cu multă bucurie la reşedinţa mitropolitană de părintele exarh Nichifor Horia şi de maica Anastasia, care ne‑au fost gazde şi ghizi în Iaşi pentru întreaga zi. După ce am fost trataţi cu ceai, cafea şi prăjituri, am mers la mănăstirea Trei Ierarhi din apropiere, ctitoria lui Vasile Lupu. Cu toate că era acoperită cu schele, biserica arăta încă zveltă şi frumoasă, arhitectura şi pictura mănăstirii de la Trei Ierarhi neavând pereche. Am cântat ca de obicei troparul hramului, ne‑am îmbarcat în microbuz şi ne‑am îndreptat spre Cetăţuia, ctitoria lui Duca Vodă. Primul lucru care ne‑a impresionat aici a fost masivitatea zidurilor, mănăstirea fiind gândită ca loc de refugiu şi rezistenţă armată, în caz de nevoie. Ne‑am închinat în biserică şi am vizitat apoi pivniţa mănăstirii, butoaiele mari cu o capacitate de câteva sute de vedre ridicând legitime întrebări în minţile câtorva englezi din grup: vor fi fost vreodată pline cu vin?

Am lăsat în urmă Cetăţuia şi ne‑am îndreptat spre Golia, ctitoria domnitorului Vasile Lupu. După ce ne‑am închinat în biserică, am vizitat şi muzeul. Ne‑am întors apoi la locul de cazare de la Neamţ, pentru cină şi odihnă.

Ziua a şasea: 30 august

După micul dejun a urmat o vizită la mănăstirea Neamţ din apropiere. Ne‑am închinat la moaştele Sfântului Necunoscut şi am cântat troparul Înălţării Domnului. Am vizitat apoi biserica din cimitir, gropniţa şi muzeul mănăstirii. Lăsând în urmă Neamţul – cu regret că nu am putut zăbovi mai mult şi la schiturile din apropiere – ne‑am îmbarcat pentru destinaţia Bucovina. Deşi nu fusese inclusă în programul zilei, nu puteam să omitem Dragomirna, ctitoria marelui mitropolit‑cărturar al Moldovei, Anastasie Crimca. Este mănăstirea în care a trăit vreme de 12 ani Sf. Paisie de la Neamţ la întoarcerea sa din Athos, în 1763, când Bucovina a căzut sub dominaţie habsburgică. Am ajuns apoi la Putna, ctitoria Sf. Ştefan cel Mare. Găseam Putna şi mai frumoasă decât în acel 2 iulie 1992, când a avut loc canonizarea Sf. Ştefan cel Mare, ctitorul ei. La muzeu am întâlnit un vechi prieten din studenţie, ascuns acum sub smeritele haine monahale: Tudor Popescu, preşedinte ASCOR Bucureşti pentru mulţi ani, devenit între timp ieromonahul Teofan. Am avut parte de un ghid vorbitor de engleză, întregul tur nefiind altceva decât o veritabilă filă de istorie a acestor locuri şi a minunaţilor oameni de aici. Ne‑am închinat în ctitoria voievodală şi am cântat troparul Sf. Ştefan cel Mare, chiar în faţa mormântului domnitorului‑ctitor.

Am pornit apoi spre Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Humor, pentru a lua contact cu arta iconografiei medievale direct, la faţa locului. Frescele mănăstirilor sunt greu de descris în cuvinte; cu siguranţă că autorii lor cunoşteau meşteşugul picturii, aveau cunoştinţe de teologie şi, mai ales, se rugau cu osârdie. Cu toţii ne‑am reconsiderat poziţia faţă de afirmaţia potrivit căreia o biserică pictată este Biblia neştiutorilor de carte. Ei bine, am fost surprinşi în câteva rânduri să avem în faţă registre cu icoane cărora nu le‑am putut face vreo asociere precisă cu Scriptura sau Istoria Bisericii Creştine. Numai textul în chirilică ne mai ajuta câteodată. Am părăsit Humorul când la strană se citea slujba Vecerniei. Era Indictionul, începutul anului bisericesc. A urmat drumul înapoi spre Neamţ, cina şi odihna. 

Ziua a şaptea: 1 septembrie

După micul dejun am pornit spre mănăstirea Bistriţa, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun. Cu o locaţie fericit aleasă, o istorie îndelungată şi o icoană făcătoare de minuni, mănăstirea Bistriţa străbate, asemenea unei corăbii, marea vieţii. După ce ne‑am închinat în biserică şi am cântat troparul hramului, ne‑am îndreptat spre mănăstirea Izvorul Mureşului, recent înfiinţată de către IPS Arhiepiscop Ioan Selejan. Nu am fi crezut vreodată că în mai puţin de 15 ani o mănăstire poate să se bucure de atâtea împliniri. Cu o locaţie demnă de povestirile copilăriei, mănăstirea s‑a bucurat de implicarea directă a ctitorului ei, IPS Arhiepiscop Ioan, care, beneficiind şi de formaţia inginerească pe care o are, a reuşit să dea un echilibru desăvârşit ctitoriei sale: stilul brâncovenesc, proporţiile, pictura, istoria neamului şi a Bisericii, bunul‑gust, armonia, toate par a‑şi fi dat mâna în această mănăstire. Am înţeles de la ghidul mănăstirii că la Izvorul Mureşului se află cea mai mare suprafaţă de pereţi acoperiţi cu frescă – bineînţeles, luând în calcul şi corpul de chilii. La ieşirea din biserică, un ipodiacon englez avea să exclame: „Oare de ce ne mai întoarcem în Anglia?”.

Ne‑am îndreptat apoi spre Sighişoara, pentru prânz. Am admirat de departe profilul cupolei catedralei ortodoxe şi izul medieval al străduţelor înguste, presărate cu cafenele.

După prânz am pornit spre Sibiu, unde am vizitat frumoasa catedrală mitropolitană, precum şi Institutul Teologic de grad universitar din imediata apropiere. Timpul fiindu‑ne iarăşi împotrivă, ne‑am grăbit să ajungem la microbuz. A urmat drumul spre Academia de la Sâmbăta, unde aveam să luăm cina şi să ne odihnim.

Ziua a opta: 2 septembrie

Am părăsit mănăstirea Sâmbăta foarte de dimineaţă, nu înainte de a ne închina în paraclis şi a căuta în cimitirul mănăstirii mormântul părintelui Teofil Părăian. Ne‑am recules la mormânt, după care ne‑am îmbarcat pentru traseul următor: Transfăgărăşanul, Vidraru şi Curtea de Argeş.

Găseam Curtea de Argeş – ctitoria lui Neagoe Basarab – parcă mai mică decât o ştiam în studenţie. Ne‑am închinat la moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia, adăpostite în paraclis, am cântat troparul şi ne‑am întors la microbuz. A urmat nelipsita teamă de a nu ajunge la aeroport la timp. Însă, cu ajutorul Domnului, totul a decurs fără probleme. Nimeni n‑a pierdut avionul, cu toţii am ajuns cu bine acasă, ducând cu noi memoria acestor opt zile de pelerinaj.

În loc de concluzii

Deşi am eliminat de pe lista iniţială un număr însemnat de obiective religioase, am avut de la occidentali reacţii oarecum negative: se cădea să vizităm şi mai puţin, pentru a putea sta mai mult la slujbe, să ne rugăm mai mult, acesta fiind, în accepţiunea lor, duhul pelerinajului. Observaţie corectă, însă privită din perspectiva est‑europeanului, a celui căruia nu‑i dă mâna să se ducă de două ori într‑un loc, pare un pic exagerată. Ca de obicei, adevărul este pe undeva pe la mijloc: probabil că în loc să alergăm de la o mănăstire la alta, se cădea să avem în fiecare zi inclusă în program participarea la slujbe, fie dimineaţa, fie seara, lucru pe care, de altfel, l‑am şi făcut, dar numai în câteva rânduri. Modul în care au fost pregătite vizitele la mănăstiri în timp ce ne aflam încă în microbuz a primit însă aprecieri maxime din partea pelerinilor. Astfel, înainte de a vizita o mănăstire, pelerinii aflau deja suficiente detalii despre istoricul mănăstirii, despre arhitectură, sfinţi, despre părinţii şi maicile care s‑au nevoit acolo prin lecturi efectuate în microbuz. Toate au fost armonios echilibrate printr‑o infuzie de informaţii legate de istoria şi geografia României, părintele Mihai fiind o adevărată enciclopedie în acest sens. Credem că acest pelerinaj a fost o bună ocazie pentru occidentali de a cunoaşte o faţă necunoscută a României – alta decât cea promovată de tabloidele din Vest –, iar pentru noi, fiii Bisericii strămoşeşti risipiţi pe alte meridiane ale lumii, un îndemn de a nu ne uita rădăcinile, sfinţii şi tradiţia acolo unde suntem, în ţările de adopţie. 

Sfinţilor Români, rugaţi‑vă Domnului pentru noi!

A consemnat: 
Pr. Constantin Popescu, Leeds
Foto: Pr. Mihai‑Răzvan Novacovschi, Birmingham

Jurnal de pelerin acasă

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni