Adaugat la: 2 Decembrie 2011 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (decembrie 2011)

Fragmente neodihnite (decembrie 2011)

Mulţi oameni se îngrozesc aflând că viaţa lor e clădită pe temelii de spaimă şi de „jertfe” inutile, că şi‑au „vândut sufletul” ca să fie iubiţi, acceptaţi, interesanţi, mai buni sau mai răi decât alţii, dar luaţi în seamă... Rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire şi tandreţe atât în jur, cât şi în suflete. Fiecare aşteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină şi să facă ceva, că aşa nu se mai poate”...

E atâta durere, deznădejde şi tristeţe dincolo de vacarmul petrecerilor şi distracţiilor care par fără început şi fără sfârşit...

Ce se mai poate face? Să auzim chemarea Celui care ne cheamă de două mii de ani: „pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat Împărăţia Cerurilor!”. Din păcate, oamenii care supravieţuiesc negându‑şi profunda nefericire se tem de pocăinţă mai mult decât de suferinţa pe care o trăiesc şi cultivă. Se tem din neştiinţă, pentru că noi – cei ce ne‑am pocăit – nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea; pentru că nu devenim misionarii ei.

Maica Siluana Vlad, Scrisoare către André

 

Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea… Când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, având ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într‑o mare înşelare care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul.

În jurul nostru vedem adesea legături dezastruoase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu realizăm dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să‑l oferim celorlalţi, pentru că toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului. 

Aşteptăm aşadar ca semenii să ne satisfacă nevoia înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească desăvârşit. 

Însă chiar şi iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă. 

În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îşi dau Sărutarea Păcii, îşi spun: „Hristos e în mijlocul nostru!”, tot astfel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. 

Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie; numai smerindu‑ne îi facem loc celuilalt în inima noastră.

Arhim. Zacharias Zacharou (Maldon, Anglia), fragment de conferinţă, Iaşi, 29 sept. 2011

 

Căutarea unui sens pentru viaţa ta creează mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor celor mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare... 

Când eram încarcerat la Auschwitz, mi s‑a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a‑l rescrie m‑a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febră tifoidă, într‑un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m‑ar fi ajutat să‑mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le‑am desfăşurat în barăcile sumbre dintr‑un lagăr de concentrare bavarez m‑au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane şi deci indispensabilă sănătăţii ei mintale, n‑ar trebui să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. Este riscant să credem că sănătatea mintală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie să tindă spre un scop valabil, să realizeze o misiune liber aleasă; nu să se elibereze de orice tensiune, ci mai degrabă să se simtă chemat să îndeplinească ceva.

Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii

 

Veacuri de‑a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

În vreme ce creştinismul e de fapt clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi, e soluţie şi reţetă de fericire... Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante. Un trapez la înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurii şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută...

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

 

Fericit bărbatul care n‑a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n‑a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori.

Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce‑l spulberă vântul de pe faţa pământului. De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.

Psalmul 1 (al lui David)

 

Sfânta Scriptură. E esenţial să învăţăm să o citim, să o citim conştienţi de faptul că Însuşi Dumnezeu ni se adresează cu această scrisoare. „Ce vrea El să spună sufletului meu, inimii şi conştiinţei mele? Spre ce mă cheamă?” Nu ceva de genul: „Uite, selectez poruncile şi le voi împlini, fac act de cunoştinţă şi voi executa”, căci nu aşa citim scrisorile celor dragi. Să o citim ca pe o scrisoare în care suflă viaţa pe care o primim şi căreia îi răspundem cu sufletul şi trupul, cu întreaga noastră făptură.

Mitr. Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială

Selecţia fragmentelor: Daniel Chira

Fragmente neodihnite (decembrie 2011)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni