Adaugat la: 1 Noiembrie 2011 Ora: 15:14

FRAGMENTE NEODIHNITE (NOIEMBRIE 2011)

FRAGMENTE NEODIHNITE (NOIEMBRIE 2011)

Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată, episcopul s‑a hotărât să îşi folosească acest interval de timp cât mai bine cu putinţă. Plimbându‑se pe plajă a întâlnit trei pescari. Într‑o engleză stricată, aceştia i‑au spus că au fost creştinaţi de misionari cu multă vreme în urmă: „Noi... creştini!” i‑au spus ei cu mândrie, arătând unii către ceilalţi. Episcopul s‑a arătat impresionat. I‑a întrebat apoi dacă au auzit de Rugăciunea Domnească. Nu auziseră.

– Atunci ce spuneţi când vă rugaţi?

– Ne ridicăm ochii spre cer şi ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu eşti Trei, ai milă de noi!”

Episcopul a rămas surprins de primitivismul rugăciunii şi întreaga zi a petrecut‑o încercând să‑i înveţe Rugăciunea Domnească. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar şi‑au dat osteneala, aşa încât, înainte de plecare, episcopul a fost încântat să‑i audă spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greşeală.

Câteva luni mai târziu nava sa a trecut din nou pe lângă acea insulă. În timp ce îşi recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul şi‑a amintit de cei trei oameni care învăţaseră să se roage graţie eforturilor sale pline de răbdare. Deodată, a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Căpitanul a oprit nava şi toată lumea s‑a adunat să vadă minunea. Erau cei trei pescari ai episcopului.

– Sfinţia ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătoreşti şi ne‑am grăbit să venim la tine.

– Dar ce doriţi? i‑a întrebat episcopul, încă nevenindu‑i să‑şi creadă ochilor. 

– Sfinţia ta, iartă‑ne că te tulburăm, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău, facă‑se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune‑ne din nou rugăciunea.

Smerit, episcopul le‑a răspuns:

– Mergeţi acasă, prieteni, şi de fiecare dată când vă rugaţi, spuneţi la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu eşti Trei, ai milă de noi!”

Anthony de Mello, Cântecul păsării

 

Nu trăim noi oare toate zilele vieţii noastre ca şi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieţii pe care eventual o vom copia pe curat într‑o bună zi, mai târziu? Ca şi cum ne‑am mulţumi să strângem laolaltă tot felul de materiale, rămânând ca abia mai târziu să ridicăm construcţia propriu‑zisă, ce ar trebui să fie expresie a frumuseţii, armoniei, sensului?

Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne‑am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să fim. Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire şi desăvârşi ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu; într‑o bună zi vom trece ciorna pe curat.

Anii trec şi nu o vom mai face niciodată, nu numai pentru că moartea ne seceră, ci şi pentru că, intrând într‑o altă etapă a vieţii, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne‑ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturităţii putem împlini o tinereţe frumoasă şi plină de sens, după cum nu la vârsta bătrâneţii putem să dezvăluim lui Dumnezeu şi lumii întregi ceea ce am fi putut fi în anii maturităţii. Este un timp pentru toate, dar odată ce timpul s‑a dus sunt anumite lucruri ce nu mai pot fi realizate.

„Adu‑ţi aminte de moarte.” Nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cu­vânt înseamnă mai curând: „Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum poate fi ultimul eveniment din viaţa ta.” În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere.

Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea

 

Vocaţia omului? Să semene tot mai mult cu Dumnezeu, devenind tot mai uman.

Credinţa? O certitudine care trebuie să moară neîncetat pentru a fi pe deplin vie.

Viaţa? O spirală ascendentă care, din început în început, ne permite să devenim ceea ce suntem deja. Moartea? Mai puţin o separare, cât o trecere spre lumina infinită a lui Hristos Cel înviat.

Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică

 

„Când Fiul Omului se va întoarce, va mai găsi El oare credinţă pe pământ?” (Lc. 18, 8). 

Poate că ne îndreptăm spre o catastrofă. Nu este treaba Bisericii creştine să garanteze că totul va fi mai mare şi mai bun.

Acesta este utopism. 

De partea cealaltă trebuie să excludem de asemenea evadarea, ca pe o trădare a lui Dumnezeu, care „atât a iubit lumea”.

Aceste două realităţi – lumea căzută, dar care a fost creată bună – trebuie păstrate laolaltă, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non pe care creştinii au putut întotdeauna s‑o găsească în actele înseşi prin care s‑a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Veştilor Bune – evangelion. Iar celălalt – Taina Euharistiei. Acea măreaţă eucharistia, mulţumire (recunoştinţă) care ne învaţă: vrei să înţelegi ce anume este un lucru? Sigur, poţi cumpăra un dicţionar sau o enciclopedie. Vrei să ştii ce este corpul uman? Cumpără, desigur, o carte de anatomie. Dar dacă vrei cu‑adevărat să ştii ce este orice lucru din lume, începe prin a mulţumi lui Dumnezeu pentru el. 

Atunci nu vei cădea în erezia reducerii: omului – la economie şi la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaşte că omul a devenit om nu pentru că a inventat roata, oricât de importantă este ea. Nu pentru că este Homo Sapiens sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru că a devenit Homo Adoratus, omul care mulţumeşte. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu: sunt îndreptăţit la asta, este dreptul meu constituţional să am întotdeauna asta sau cealaltă. Este omul care, mulţumindu‑I lui Dumnezeu, exclamă dintr‑odată: „Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta”.

Alexander Schmemann, Între utopie şi evadare (conferinţă, Greenville,  22 martie 1981)

 

Ai păcătuit? Du‑te la Biserică şi şterge‑ţi păcatul. Ori de câte ori se întâmplă să cazi, iarăşi să te ridici; de câte ori păcătuieşti, căieşte‑te de păcate. Nu deznădăjdui. Chiar dacă păcătuieşti a doua oară, căieşte‑te a doua oară. Nu‑ţi pierde nădejdea în lucrurile bune ce sunt pregătite pentru tine… Căci Biserica este sălaşul tămăduirii, nu un tribunal; nu un loc unde se pedepsesc păcătoşii, ci un loc unde iertarea de păcate este dată omului.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre penitenţă, A. D. 387

 

Dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi. 

II Corinteni 5,17

 

Lumea a fost creată pentru a deveni euharistie. Această euharistie cosmică, această imensă circulaţie a slavei, omului îi revine să o descifreze, să o realizeze. Există, în inima lucrurilor, o celebrare mută. Omului îi revine să o facă să răsune. Dumnezeu, în Geneză, îi cere să numească ceea ce este viu. Căci omul este totodată din cer şi de pe pământ. Şi Dumnezeu îi dă lumea în dar pentru ca amândoi – Dumnezeu şi omul – să facă din lume un imens poem euharistic.

Olivier Clément, Le chemin, 87/2010

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra

 

FRAGMENTE NEODIHNITE (NOIEMBRIE 2011)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni