Iubite cititorule,

Dumnezeu este solidar cu omul în suferinţa lui, iar pentru a-i urma Lui trebuie să ne facem asemenea Lui: Fiţi milostivi precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6, 36). Ortodoxia, care se poate traduce prin dreaptă credinţă, nu poate fi sărăcită de ortopraxie, care este de fapt aplicarea practică a dreptei credinţe. A fi ortodox înseamnă a fi în comuniune cu Dumnezeu rămânând în comuniune cu semenii; cu alte cuvinte, a fi milostiv. Părintele Alexander Schmeman vedea credinţa ca întâlnire cu celălalt.

Sfinţii Apostoli, urmând exemplul slujirii omului de către Hristos, la rându-le au unit Liturghia Euharistică cu Liturghia Fratelui. Drept dovadă, găsim în Faptele Apostolilor mai multe episoade în care, în numele lui Hristos Domnul, apostolii îi vindecau pe cei bolnavi, organizau colecte pentru a-i ajuta pe cei săraci, pe bătrâni, pe văduve, pe orfani sau chiar ridicau din morţi.

Sfinţii Părinţi au înţeles şi ei cât de importantă este slujirea aproapelui pentru mântuire. Nimeni nu poate să-L iubească pe Dumnezeu dacă nu-şi iubeşte aproapele. Mântuirea noastră trece prin semenul nostru, de aceea ei au continuat practica apostolică a slujirii aproapelui inspirată din Evanghelie: Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat complexul creştin Vasiliada din Cezareea pentru săraci, bolnavi şi orfani, care este până azi model de împlinire a poruncii iubirii aproapelui, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care L-a arătat pe Hristos prezent nu numai în euharistie, ci şi în semenul nostru aflat în neputinţă: „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? Nu-L dispreţui când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase, în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. Cel ce a spus: «Acesta este trupul Meu» şi a împlinit lucrul acesta prin cuvânt, tot Acela a spus: «M-aţi văzut flămând şi Mi-aţi dat să mănânc… Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!» Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 50-a).

Fiind templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19), omul este dator să poarte grijă atât de trup, cât şi de suflet, care este nepreţuit, pentru că „ce va da omul în schimbul sufletului său?” (Marcu 8, 37), iar prin iconomia lui Dumnezeu Biserica are moştenire Sfintele Taine, care ne vindecă atât sufleteşte, cât şi duhovniceşte. Una dintre aceste taine este şi Taina Sfântului Maslu.

Sfânta Taină a Maslului este slujba prin care preoţii şi credincioşii se roagă lui Dumnezeu, Care „tămăduieşte zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre”, să sfinţească untdelemnul care să fie „celor care cred şi se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea”, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care zice: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage… Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5, 13-15).

După tradiţia Bisericii, Taina Sfântului Maslu trebuie săvârşită de 7 preoţi sau de cel puţin 3 şi numai în cazuri speciale aceasta poate fi săvârşită de unul singur. Aceasta este o dovadă de comuniune şi de unitate în Biserica lui Hristos. Participarea la Taina Sfântului Maslu ne dă posibilitatea de a-l sluji pe aproapele, de a-i fi aproape şi prin rugăciune: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Prin urmare, mântuirea este îmbinarea dintre dreapta credinţă şi dreapta trăire, dintre rugăciunea personală şi rugăciunea pentru aproapele, care sunt roadele milosteniei şi ale iubirii.

Având în vedere importanţa slujirii aproapelui în Biserică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2012 „Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”.