Adaugat la: 10 Octombrie 2011 Ora: 15:14

PESCUIREA MINUNATĂ

Pelerinajul Nepsis în Delta Dunării şi eparhiile Tulcei şi a Dunării de Jos,
24 august – 1 septembrie 2011

PESCUIREA MINUNATĂ

Frumuseţea darului

Dumnezeu ne‑a binecuvântat cu frumoase şi însorite zile de vară pe întreaga perioadă a pelerinajului nostru în Delta Dunării. A fost un dar al lui Dumnezeu care a rodit în sufletele noastre bucuria de a ne împărtăşi mai deplin de frumuseţile locurilor. În bărci sau şalupe, de‑a lungul canalelor străjuite de coloane de sălcii, „înarmaţi” cu aparate de fotografiat ca şi cu nişte „mreje”, am încercat să surprindem şi să eternizăm frumuseţile ce se dezvăluiau ochilor noştri: stufărişul, covoarele de nuferi, binecunoscutele păsări sălbatice ce fac faima Deltei (pelicani, egrete, lebede, lişiţe, cormorani etc). Ţânţarii au făcut şi ei parte din peisaj. Din fericire pentru noi, agresivitatea lor nu era de lungă durată (doar circa o oră dimineaţa, la răsăritul soarelui şi vreo două ore seara, la asfinţit). Bâzâiau enervant în jurul nostru, totuşi o pereche de pantaloni lungi, un hanorac cu glugă, plus o loţiune anti‑ţânţari reuşeau să‑i ţină cât de cât la distanţă. 

Nu mai puţin frumoase au fost mănăstirile şi bisericile pe care le‑am vizitat în timpul  pelerinajului în această parte a Dunării de Jos, precum şi comorile pe care acestea le adăposteau: sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni. 

La sfârşitul pelerinajului, se pare că noi am fost de fapt cei pescuiţi, de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, căci împărtăşirea de toate aceste frumuseţi poartă în ea semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. „Lumea este dar dumnezeiesc”, afirma Părintele Stăniloae. „Prin darul lumii, Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. În relaţia noastră cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16) şi pentru că Dumnezeu ne‑a iubit mai întâi pe noi (I Ioan 4, 19), darul ce‑l primim de la El este semnul iubirii Lui pentru a provoca iubirea noastră, pentru ca prin dar să se instaureze între noi şi Dumnezeu un dialog al dăruirii reciproce din iubire. Darul este un apel, o chemare spre dialog, spre comuniune, este mesagerul iubirii, iar cel care primeste darul trebuie ca, dincolo de bucuria imediată a primirii lui, să‑şi îndrepte mintea şi inima spre dăruitor. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuşi care le‑a dat.”1

La rândul lui, omul ar trebui să perceapă relaţia sa cu cei din jur tot ca dar. „Omul este dar omului, dar şi lui Dumnezeu în relaţie de reciprocitate”2. Darul, ca semn al dragostei unei persoane faţă de alta, conţine în sine destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s‑a dat. Într‑un fel, darul e lucrul la care renunţă persoana care l‑a dăruit de dragul persoanei căreia i‑l dăruieşte. El este o expresie a unei relaţii conştiente, raţionale, deliberate dintre două persoane. 

„În darul pe care îl facem celuilalt punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtăşeşte cu ceva din noi. Ceva din noi trece în celălalt şi ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre celălalt. Centrul tuturor atenţiilor noastre devine celălalt şi în acest mod noi depăşim egoismul şi suficienţa noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din noi sau alegem darul material care să împlinească mai puţin preferinţele noastre şi mai mult ale celuilalt.”3

Un dar făcut nouă de Dumnezeu este darul vieţii… Bucuria de a trăi…

Vreme este să plângi şi vreme este să râzi, apoi este o vreme să transcenzi

Tinerii din Nepsis şi ASCOR,  împreună cu Înaltpreasfinţiţii Iosif şi Casian,  la mănăstirea Lacu Sărat.„Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s‑o îndrepta vremea!”, spunea foarte frumos (mama lui) Ion Creangă. Dumnezeu ne‑a dăruit râsul. El e intrinsec naturii umane, aşa cum e şi plânsul. În popor se spune „Dupa râs vine plâns”, omiţându‑se cealaltă jumătate, anume că „După plâns vine râs”. Nevoia de a râde este „înscrisă” în nivelurile cele mai profunde ale structurii nostre genetice. Ea a putut fi transceansă de sfinţi, dar nu reprimată. Nevoia de a râde poate fi depăşită, dar nu înăbuşită4. În Pateric se spune că un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l‑a văzut pe marele bătrân glumind cu fraţii şi s‑a smintit: „Cum, Sfântul Antonie râde cu fraţii?”. Acesta, dorind să‑i dovedească vânătorului că trebuie din când în când să lase de la sine, să facă pogorăminte fraţilor, i‑a zis: „Pune o săgeată în arcul tău şi întinde!”. El a făcut întocmai. Îi zice iar: „Întinde şi mai mult!”. Şi a întins. Şi încă o dată: „Întinde!”. Atunci vânătorul spuse: „Dacă întind peste măsură plesneşte arcul!”. Batrânul răspunse: „Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă îi întindem pe fraţi peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi.” Auzind acestea, vânătorul s‑a smerit  şi după ce a cules alte lucruri folositoare de la bătrân, a plecat5.

Sfântul Antonie i‑a spus cumva: „Nu te îngrijora în legătură cu faptul că aceşti oameni mai şi râd. Uneori, pentru vârsta lor duhovnicească, se impune acest lucru. Aceste râsete nu sunt fără noimă. Nu poţi mereu să le împui capul cu chestiuni teologice, dogmatice, filosofice, existenţiale. De aceea, din când în când, glumele devin necesare. Un râs bun alungă norii, înseninează. Eşti din nou dispus să asimilezi, să asculţi ceva serios.”6 În mărşăluirea noastră prin această viaţă, e necesar să te opreşti din când în când în câte o oază în care să‑ţi tragi sufletul. Dacă starea noastră duhovnicească este jalnică, nu râsul este de vină, ci lipsa noastră de dăruire, de jertfă, de curaj, de încredere, de trezvie. Râsul este un ingredient necesar vieţii. Fără el aceasta ar fi mult mai săracă, mai insipidă. Serios sau vesel din fire, fiecare trebuie să facă efortul de a‑l înţelege pe celălalt. Nu ai dreptul să‑l condamni pentru un fel de a fi cu care s‑a născut. Cel serios trebuie să înveţe că nu e nimic greşit în a fi vesel, lucru valabil şi invers. Teodor Baconsky a fost întrebat: „Cât este îngăduit să râdă omului religios?”. Răspunsul său a fost: „Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea şi ocazia de a râde. Numai că nu râde oricum, oriunde, de orice şi de oricine. Fie că ne referim la creştinism sau la orice altă religie, observăm că omul credincios este chemat pentru a practica măsura”7. Vreme este să plângi şi vreme este să râzi, vreme este să jeleşti şi vreme este să dănţuieşti, apoi este o vreme să transcenzi. O povestioară spune că un înţelept din lume se duse într‑o zi la un pustnic:

„– Avva, îl întrebă el, ştii să‑mi spui ce este un filosof?

– Filosoful e ca un orb căutând într‑o cameră întunecată o pisică neagră ce nu se află acolo, fu răspunsul bătrânului.

– Dar un teolog?

– Teologul… e la fel, dar câteodată mai găseşte pielea.”8

Dacă nu ţi‑a reuşit chestia cu transcenderea, măcar dacă râzi, asemenea teologului, tot te‑ai ales cu ceva.

Mreaja ne‑a fost plină la plecare, fiecare putându‑şi alege câte ceva din ea: râsete, zâmbete, bucurii, o rază de soare, o floare, credinţă, rugăciune, nădejde.

Iuliana Trancă, Paris

Note:
 
1. Pr. Dr. Theodor Damian, „Aspecte ale teologiei darului în sinteza Părintelui Stăniloae”, Glasul Bisericii, nr. 5‑8/1999, pag. 26.
2. Idem, pag. 28.
3. Viorel I. Coman, „O Teologie a darului”, articol publicat în ziarul Lumina, decembrie 2009.
4. Dan Popovici,  „Surâsul Veşniciei”, revista Sinapsa, nr. VII, pag. 195.
5. Pateric, Avva Antonie, 13.
6. Dan Popovici, idem, pag. 198.
7. Teodor Baconsky, „Râsul Patriarhilor”, Editura Anastasia, 1996.
8. Dan Popovici, în articolul său, atribuie acest cuvânt Avvei Zenon.

PESCUIREA MINUNATĂ

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni