Adaugat la: 9 Octombrie 2011 Ora: 15:14

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Lumea este cufundată în întunecimea păcatului, şi din sânul acestui întuneric înspăimântător, singur preamăritul nostru Domn Iisus a binevoit a spune despre sine: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). (…) Fără preamăritul Domn Iisus, lumea este un întuneric bântuit de năluci. Oamenii lipsiţi de Hristos nu ne apar oare, când îi privim cu ochii lui Hristos, ca nişte înfricoşătoare vedenii? Şi lucrurile de asemenea, nu ne apar oare ca nişte umbre nebuneşti, printre care rătăceşte fiara cea oarbă a morţii? (…) Căci cel ce merge fără Hristos în mijlocul acestui teatru de umbre care este lumea „nu ştie încotro merge” (Ioan 12, 35). Pentru ca omul să ştie unde merge şi care este calea care duce de la această lume la cealaltă, el trebuie să devină fiul luminii. În ce fel? Prin credinţa în Hristos ca lumină a acestei lumi, căci numai prin această credinţă omul însuşi se naşte din lumină, devine copil de lumină, fiul luminii (cf. Ioan 12, 35).

Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul‑omul, Ed. L’Age d’Homme 

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Credinţa este o funcţie vitală a sufletului omenesc, prin care făptura noastră muritoare poate primi lumina nemuritoare a lui Dumnezeu, oricare ar fi gradul nostru de inteligenţă şi nivelul nostru intelectual şi cultural, tot aşa cum ochiul primeşte lumina soarelui: „Ochiul este luminătorul trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22‑23).

Lumina lui Hristos nu poate fi văzută cu ochii de carne şi nici cu cei ai minţii omeneşti, căci ea nu este o idee, o teorie, o doctrină filozofică sau metafizică, ci însăşi viaţa cugetului şi sufletului nostru, care cuprinde toate aspectele existenţei noastre – „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14, 6) – şi care nu poate fi cunoscută decât prin credinţă: „viaţa trupului e sufletul, iar viaţa sufletului, credinţa adevărată” (Sf. Tihon din Zadonsk).  

Credinţa adevărată, credinţa vie şi izvor de viaţă, este mai înainte de toate o relaţie de iubire între om şi Dumnezeu, care îşi are rădăcina nu în mintea şi în ideile noastre, ci în inima noastră,  căci „ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” (Sf. Teofan Zăvorâtul). 

În lumea de astăzi, mai mult ca orişicând, cugetul şi inima omului sunt ocupate de‑a lungul întregii zile de gândurile şi lucrurile lumeşti. În fiecare clipă se iveşte o altă grijă, o altă dorinţă, o altă teamă, o altă trebuinţă, un nou prilej de neînfrânare, lăcomie, invidie, mânie, de care ne lăsăm duşi precum bolovanul ce se rostogoleşte la vale şi care pun stăpânire în întregime pe cugetul şi pe sufletul nostru: „Lucrul care ne atrage atenţia se strecoară numaidecât înlăuntrul nostru, se suie pe tronul Domnului, pune stăpânire pe inima noastră. (...) Avem tendinţa de a ne îndrăgosti de lucrurile acestei lumi” (Stareţul Tadei – Pace şi bucurie în Duhul Sfânt). 

Modul de viaţă al lumii moderne, care nu se îngrijeşte decât de făptura pământească a omului, este pe cale să şteargă diferenţa între credincioşi şi necredincioşi, care trăiesc în acelaşi fel, fac aceleaşi lucruri, râvnesc aceleaşi lucruri, sunt atraşi de aceleaşi lucruri, tot atât de legaţi unii şi alţii de cele pământeşti şi tot atât de nepăsători de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului: „Au credinţă moartă cei ce poartă numele de creştini, dar nu trăiesc creştineşte. (...) Ştii că mortul nu aude, orice i s‑ar spune ori porunci. La fel, cel mort duhovniceşte nu aude şi nu ia aminte la ce‑i spune Dumnezeu prin cuvântul Său, ci face numai ce vrea inima lui doritoare de plăceri. Un astfel de om este mort faţă de Dumnezeu, căci nu trăieşte pentru El, ci pentru voia lui cea rea, pentru că nu face ceea ce Dumnezeu voieşte şi porunceşte, ci ceea ce vrea carnea cea pătimaşă; trăieşte păcatului, pentru că ascultă de păcatul care sălăşluieşte în inima sa şi lui i se supune. (...) Astfel, fiecare om trăieşte sau păcatului, sau lui Dumnezeu” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie).

După cum nimeni nu poate sluji în acelaşi timp doi stăpâni (cf. Mt. 6, 24), tot aşa „nu putem să ne lipim în acelaşi timp cu inima şi de lume, şi de Dumnezeu. Când ne îndreptăm ochii spre pământ, îi întoarcem de la cer, când ne îndreptăm spre răsărit, ne întoarcem de la apus. La fel, ne întoarcem cu inima de la Dumnezeu când iubim lumea, iar când ne adresăm din inimă lui Dumnezeu, atunci ne depărtăm de lume. Trebuie să alegem, fiecare, una din două” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.).

Această alegere, care determină întreaga noastră existenţă, o facem, cu sau fără ştiinţa noastră, în fiecare clipă şi în orice împrejurare, căci fiecare din gândurile, deciziile şi acţiunile noastre ascultă fie de duhul acestei lumi – propria mea voinţă, trufia, egoismul şi poftele mele, fie de Duhul lui Dumnezeu – cuvântul şi calea lui Hristos. Cel care şi‑a ales ca stăpân duhul acestei lumi va pierde şi vremelnicele bunuri pământeşti – căci tot ce stăpâneşte şi îndrăgeşte îi va fi luat în ceasul morţii –, şi nepieritoarele comori din ceruri (cf. Mt. 6, 20). Cu alte cuvinte, adevăratul lui stăpân nu este nici el însuşi, nici Dumnezeu, nici omul pământesc, nici omul duhovnicesc, ci „acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în Gheena” (Mt. 10, 28). În vreme ce, dacă alegem să urmăm calea lui Hristos, slujim în acelaşi timp lui Dumnezeu şi omului, lucrăm în acelaşi timp pentru această lume şi pentru împărăţia cerurilor, în acelaşi timp pentru semenii noştri şi pentru propria noastră fiinţă, căci Hristos a venit în lume ca să mântuiască lumea, iar Dumnezeu s‑a făcut om pentru salvarea tuturor oamenilor. Lumea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a atinge singurul scop real al existenţei noastre pământeşti,  mântuirea sufletului şi viaţa veşnică: „Pentru noi, creştinii, viaţa pe acest pământ este o şcoală în care învăţăm să dobândim nemurirea şi viaţa veşnică. Căci ce rost ar mai avea această viaţă, dacă nu am reuşi să obţinem prin ea viaţa veşnică?” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Credinţa adevărată ne ţine cugetul treaz şi vigilent, amintindu‑ne în fiecare clipă, în orice împrejurare şi de‑a lungul întregii noastre existenţe că „mântuirea sufletului, care constă în viaţa veşnică, este mai scumpă decât întreaga lume şi de aceea este singurul lucru de trebuinţă. Acest singur lucru trebuie să‑l căutăm neobosiţi; iar ca să‑l căutăm şi să‑l găsim, nu trebuie să ne lipim de bunătăţile şi deşertăciunile lumii acesteia. (...) Căci inima omului este una singură şi când le caută pe cele trecătoare, uită de cele veşnice; (...) iar când se îngrijeşte de viaţa veşnică, nu ia în seamă şi neglijează deşertăciunile lumii: una din acestea două precumpăneşte în inima omului” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Nu lumea trebuie să o părăsim, ci înrobirea cugetului şi sufletului nostru de către lucrurile vremelnice şi pieritoare ale acestei lumi: „Trebuie neapărat să ieşim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile şi cu gândurile noastre” (Sf. Tihon din Zadonsk, ibid.). 

Credinţa este inima inimii noastre, centrul vital al fiinţei şi existenţei noastre, prin care persoana lui Hristos trăieşte în noi, restabilind legătura între om şi Dumnezeu, între cer şi pământ, între voinţa noastră şi voinţa lui Dumnezeu, care nu greşeşte niciodată şi ştie mai bine decât noi ce ne este de trebuinţă pentru mântuirea sufletului: „De aceea să spui întotdeauna sufletului tău: Cel care mă ocroteşte veghează asupra mea, astfel încât nicio făptură nu poate veni în faţa mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Şi să‑ţi spui de asemenea: Dacă Stăpânul meu voieşte ca demonii să aibă putere asupra făpturii mele, nu pot decât să mă supun, precum cel care se fereşte să încalce voia Domnului lui. Vei fi astfel plin de bucurie chiar şi atunci când eşti ispitit, căci ştii şi simţi în mod vădit că eşti condus şi îndrumat după rânduiala Stăpânului tău. Păstrează deci în inimă credinţa în Domnul nostru, şi nu te teme nici de spaimele nopţii, nici de săgeata care zboară ziua. Căci este scris că credinţa celui drept, credinţa în Dumnezeu, îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face precum nişte mieluşei” (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări duhovniceşti). 

Atunci când avem „o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţă” (Arhimandrit Arsenie Papacioc), astfel încât credinţa devine o a doua natură şi ne însoţeşte pretutindeni şi în orice împrejurare, ca şi respiraţia şi bătăile inimii, atunci toate gândurile, activităţile, acţiunile noastre, chiar şi căderile în păcat, sunt sfinţite, căci am încredinţat lui Dumnezeu totalitatea fiinţei şi existenţei noastre: „Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, şi un astfel de om simte o adevărată bucurie” (Paisie Aghioritul – Cuvinte (I)). Aşadar, orice lucru lumesc, bun sau rău, trebuie valorificat pe plan duhovnicesc: „Dacă nu vom valorifica toate duhovniceşte (…), le va exploata diavolul” (Paisie Aghioritul, ibid.).   

Aşa cum un singur soare luminează toţi oamenii şi tot ce există pe faţa pământului, în acelaşi fel credinţa luminează totalitatea existenţei omeneşti şi constituie răspunsul unic la toate întrebările, frământările, temerile noastre şi la toate suferinţele şi încercările pe care le avem de înfruntat în trecerea noastră prin această lume: „În lume necaz veţi avea, dar îndrăzniţi: eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

 Viorel Ştefăneanu, Paris

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni