Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba: „cine eşti?”, îi voi spune: „lasă‑mă să‑ţi spun mai întâi pe cine am iubit, apoi îţi voi mărturisi de oamenii care m‑au iubit ei şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost”.

Când ai înţeles că nu este nimic degradant în a fi fost îngenuncheat de iubire, deja în tine s‑a născut ceva care nu îţi va putea fi smuls niciodată. Nici tortura, nici decrepitudinea bătrâneţii, nici moartea violentă, nici măcar senilitatea nu pot anula demnitatea fundamentală a omului care a fost iubit şi care a dăruit iubire.

Făpturile pe care le‑am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască.

Horia‑Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos şezând de‑a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.

Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele.

Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v‑aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v‑aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l‑a zidit; unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. 

Îmbrăcaţi‑vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă‑răbdare, îngăduindu‑vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v‑a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi‑vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.

Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, 3, 1‑14

Hristos nu ne‑a spus: „Faceţi performanţe”; ne‑a dat pilda vameşului şi a fariseului, ne‑a dat exerciţiul acesta şi ne‑a lăudat pentru el. Hristos a zis că n‑a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. Dar noi dăm năvală să ne convingem pe noi înşine că am devenit milostivi, că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să vrem să devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că am devenit... Cel mai greu lucru: să te convingi că tu eşti din ce în ce mai departe de Hristos şi totuşi să nu de desparţi de El. Asta înseamnă „ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”. Nu înseamnă să fii atacat de draci roşii cu copite care bat în geam, iar tu să te încrâncenezi în faţa icoanei să‑i birui. Nu. Înseamnă să vezi că tu eşti tot mai departe şi totuşi nu deznădăjduieşti, pentru că Hristos spune că pentru oaia cea pierdută a venit... 

Pr. Savatie Baştovoi, Despre curaj şi libertate în Ortodoxie

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinţă.

Condiţia umană înseamnă, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le‑a pierdut sau pentru că se teme că le‑ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Budha. Pentru el trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă care urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.

Pentru un creştin, însă, calea este cu totul alta; el îşi propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a‑şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu suferinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.

De câte ori n‑am trăit această experienţă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta că anumite traumatisme profunde din copilărie pot permite o îmbogăţire a fiinţei, putând fi deci considerate „o nenorocire fericită”. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.

Abatele Pierre, „Doamne, de ce?”

Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru, cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.

În veşnicie, în împărăţia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă şi de mulţumire, doar rugăciunea, lumina desăvârşirii şi a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie şi care au un înţeles adânc nu sunt cele despre realitate (discuţii), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existenţa şi misterul realităţii. Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta... 

A fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu”, nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeieşti, o revelaţie. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simţirea prezenţei Sale şi bucuria pe care ne‑o dă această prezenţă, întotdeauna, oriunde, în toate.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal, 6 aprilie 1973