Adaugat la: 6 Octombrie 2011 Ora: 15:14

PREACUVIOSUL PĂRINTE ARSENIE PAPACIOC DE LA MĂNĂSTIREA „SFÂNTA MARIA” TECHIRGHIOL, ACUM LA NAȘTEREA SA CEA CEREASCĂ ȘI VEȘNICĂ

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s‑a născut la 15 august 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români.

PREACUVIOSUL PĂRINTE ARSENIE PAPACIOC DE LA MĂNĂSTIREA „SFÂNTA MARIA” TECHIRGHIOL, ACUM LA NAȘTEREA SA CEA CEREASCĂ ȘI VEȘNICĂ

Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste, unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii. A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară. S‑a călugărit în anul 1946, după eliberare, şi s‑a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949 şi 1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952 şi 1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc a fost al şaptelea copil al părinţilor Vasile şi Stanca. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare organizate în Bucureşti obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii, Părintele Simeon, l‑a refuzat spunându‑i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ţii la cancelarie şi pe noi ne pui la greu?”. Nu a renunţat la gândul său şi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paracliser şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece le vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i‑au interzis să mai propovăduiască celor mici învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s‑a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l‑a ascuns la Cioclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Înaltpreasfinţitul Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina şi i‑a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 23 februarie 2011, după ce în 31 ianuarie 2011 s‑a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoţia, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat şi i s‑a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, unde a putut fi întâlnit până astăzi – 19 iulie 2011... 

În urmă cu trei ani, în luna august 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria”, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, care şi în această zonă a fost de‑a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru prin care constatăm încă o dată, dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne‑a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră izbăvire!...

Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc despre Euharistie, Îndumnezeire şi Mântuire, despre necesitatea existenţei indispensabile a acestora pe drumul nostru către îndumnezeire...

Ce să mai zic într‑o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta au fost deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania şi Părintele Petroniu Tănase), şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte, stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, prin vocea sa caldă, dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea prin cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii preacuvioşiei sale; prin luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi respect faţă de celălalt; prin spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într‑un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări; prin comportamentul, felul de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într‑un mod deosebit şi unic, căci era foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului‑simţ, pe care a cultivat‑o de‑a lungul întregii sale vieţi şi pe care astăzi o întâlneşti tot mai rar!... Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi‑au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

Ştiind, din propria‑mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, întrucât a fost o pildă de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu‑le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne‑au făcut şi ne‑au dăruit!... 

Eu, personal, mă simt foarte onorat că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a‑l întâlni şi a‑l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, şi am convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri îi preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin apune!...   

Şi, cum spuneam la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând şi dezbătând tema esenţială a  Euharistiei, Îndumnezeirii şi Mântuirii noastre, şi iată ce ne‑a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa‑i dragoste şi experienţă, cuvânt pe care‑l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc: 

 

Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc 
de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa

Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu...

Stelian Gomboş: Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi‑mi să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a‑mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, de opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

– Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

– Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles, respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul – Părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toţi Părinţii ca fiind cerul coborât pe pământ?

– Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul. Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale şi modalitate de salvare.

– Ce este Sfânta Împărtăşanie, Preacuvioase Părinte Arsenie, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

– Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu că este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: „Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaţă în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege că prin această primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca dumnezeu după har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împărtăşeşti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii sfinţi. 

Deci o identitate de fiu, divină. Nu este nici o teamă că vorbim aşa. El este, nu e altul care s‑a făgăduit, şi‑şi ţine făgăduinţa. 

Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să‑Şi calce cuvântul. Şi iată că‑Şi ţine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiţi, ştim că nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într‑o fericită ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n‑au această putinţă. Au şi ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca ce li se dă. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înţeleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiţi. Vedeţi, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinţa omenească nu, Dumnezeu a făcut‑o cu mâna Lui, şi încă cum: chip şi asemănare. Este uşor să spui chip şi asemănare, pentru că astfel ştim din învăţătura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calităţi, daruri, te vezi chip şi asemănare. Şi atunci iată că noi avem o identitate divină, şi prin restaurarea pe care a adus‑o Iisus Hristos preţuim cât preţuieşte El. Ar trebui ca omul, într‑o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine şi să răspundă la întrebarea care s‑a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne‑a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenţi numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceşte. El ne‑a dat darurile să le împlinim, să le săvârşim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Ei, iată şi un exemplu grăitor: s‑au căsătorit doi tineri, Ioana şi Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – şi nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Şi Ionel s‑a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emoţionată, a afumat mâncarea şi se văita că ce o să zică Ionel. Conştiinciozitatea asta, care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i‑a spus: „Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. „Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te‑ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne‑a dat inimă puternică să pricepem cerurile, veşniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, Care ne‑a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie şi libertate: de ce nu v‑aţi gândit la Mine deloc? Este, fără îndoială, logic că aşa va suna această întrebare. Şi mă tem că vom răspunde foarte greu. Noi, ortodocşii, nu apăsăm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s‑a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţională, ci o smerenie smerită, trăită. 

Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i‑am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să‑L omoare Mântuitorul! N‑a venit să glumească, să facă teatru şi demonstraţii. De ce, dacă i‑a luat coarnele şi forţele şi pretenţiile, l‑a mai lăsat – cum zic Sfinţii Părinţi – numai cu vârful cozii? L‑a lăsat pentru că este necesar să ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaştem mai bine marile adevăruri. El este un tolerat, nu‑i o putere. Asta‑i marea greşeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădiţe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n‑are nici o viţă. El nu este mlădiţă. Totul este de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s‑a ignorat şi neglijat în trăirea creştinilor. Dacă creştinul s‑ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezenţă care‑i mai plăcută decât nevoinţa. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacă crezi că poţi să fii ceva, anatema să fii. Mi‑a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar şi pentru că Biserica se ocupă să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus Hristos este adevărat şi vrednic de urmat. Nu‑i nimic utopic, imaginar, nu‑i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îţi rezolvi problemele cu forţele proprii? Asta‑i greşeala. Trebuie să ţi le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu‑i cu putinţă la oameni, la Dumnezeu orice‑i cu putinţă. Asta mi‑a plăcut la acest sinod, că s‑a gândit să ne trezească la faptul că suntem nişte mlădiţe care nu putem rodi fără viţă. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacă o mlădiţă stă fără viţă, se usucă într‑un timp extrem de scurt. Şi atunci Domnul nostru Iisus Hristos S‑a oferit să‑I mâncăm Trupul şi Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei. 

Să nu faci greşeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoinţa şi trăirea lor s‑au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenţa lor. Şi tu, dacă ai această prezenţă, ai străbătut sorocul pentru împărtăşit şi nu eşti altfel decât marii trăitori. Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăşim? Nu timpul decide. Asta‑i o greşeală. Hotărăşte intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să‑i dai? Vindecă‑i rana! Acesta‑i scopul duhovnicului. Şi dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împărtăşire. Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştile ori Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Iisus Hristos, pentru că nu există numai o împărtăşire cu Sfintele Taine, ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continuă prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.

S‑a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când să te împărtăşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment atât de mare, ca să‑L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îţi trebuie o pregătire. Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are în vedere veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului şi postul Paştelui. Este un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima. Noi am rămas la patruzeci de zile într‑o formă tradiţională, care nu este atât de recomandată. Te împărtăşeşti continuu cu Iisus Hristos, duhovniceşte, iar când te pregăteşti şi printr‑o postire, abstinenţă şi înfrânare… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s‑a spus s‑o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunţi la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împărtăşirea este în funcţie de curăţirea şi curăţia inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că e o fiinţă în plus în fiinţa noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieşte oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într‑o inimă de om. Este locul pe care l‑a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea este subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea Sfintei Împărtăşiri cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te‑ai aflat, datorită Lui! Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită ori strict omenească şi de a te regăsi într‑o personalitate îngerească. Sfânta Împărtăşanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să‑şi menţină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” şi „Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu, acela nu va avea viaţă veşnică…”.

(va urma)

Drd. Stelian Gomboş 
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României
 
Note:
1. Acest interviu face parte dintr-o discuţie mai amplă cu părintele Arsenie Papacioc, din care am publicat deja câteva fragmente în numerele 32 şi 33 (noiembrie şi decembrie 2010) ale revistei Apostolia. Datorită importanţei majore a temelor abordate şi în semn de preţuire pentru marele duhovnic care a fost părintele Arsenie, reluăm câteva din aceste fragmente, cu nădejdea că ele vor crea contextul care să conducă la dreapta înţelegere a răspunsurilor părintelui pe care le publicăm în premieră în acest număr.

PREACUVIOSUL PĂRINTE ARSENIE PAPACIOC DE LA MĂNĂSTIREA „SFÂNTA MARIA” TECHIRGHIOL, ACUM LA NAȘTEREA SA CEA CEREASCĂ ȘI VEȘNICĂ

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni