...s‑a desfăşurat prima serie a Taberei de Tradiţie şi Spiritualitate Ortodoxă organizată pentru al şaselea an consecutiv de Mitropolia noastră.  Ca în fiecare an, mai mult de jumătate din participanţii de anul trecut au revenit în tabără. Nu o singură dată noi, animatorii, ne‑am întrebat ce îi aduce pe copii din nou la Neamţ. De ce aşteaptă atât de mult tabăra aceasta, de ce ţin legătura unul cu altul de‑a lungul întregului an, de ce îndată ce se termină anul şcolar îşi trimit mesaje şi numără zilele care au mai rămas până la tabără? De ce îşi rup animatorii două săptămâni din vacanţa sau concediul lor ca să aibă grijă de 80 de copii, unii veniţi din România, dar majoritatea trăind cu familiile lor în comunităţile de români din Europa Occidentală? Dincolo de orice motivaţie interioară, există o alta, uşor de identificat de oricine ar fi pus piciorul în tabără: bucuria de a fi împreună. Ea ne‑a adus şi anul acesta, pentru a treia oară (după 2009 şi 2010), la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de lângă Mănăstirea Neamţ, pentru 11 zile. Cu sprijinul Guvernului României, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, anul acesta mai mulţi copii din diaspora au beneficiat de burse care au acoperit parţial costurile de participare. Mai vechii echipe conduse de părintele Mircea Filip i s‑au alăturat noi, tineri şi energici animatori (maica Ioana, sora Mirela, Domnica, Marian, Mihai, Raluca). 

Dimineaţa zilei de sâmbătă, 16 iulie, a marcat începutul oficial al taberei, când s‑au făcut prezentările atelierelor – cele de dimineaţă: atelierul de teatru coordonat de Dana, atelierul de iconografie şi comunicare sub îndrumarea Geaninei şi a maicii Mirela de la Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli” din Iaşi, atelierul de design coordonat de Raluca, Alexandra şi Benedict şi, respectiv, cele de după‑masă: atelierul de muzică sub îndrumarea Laurei şi atelierul de dans coordonat de părintele Mircea. Din acel moment a început minunata experienţă din această vară...

După dimineţile încărcate, începute cu înviorarea şi rugăciunea de dimineaţă şi continuate cu atelierele, urma masa de prânz, ora de repaus, apoi ne adunam cu toţii în biserică pentru a învăţa împreună cu Laura cântările Sfintei Liturghii. După o scurtă pauză urma ora de dans şi timpul liber de dinainte de cină, în care nimeni nu voia să stea pe tuşă, mai ales fetele, căci jucau baschet şi, uneori, chiar fotbal. Apoi veneau cina şi rugăciunea, iar seara se încheia cu un film sau cu mult disputatele meciuri de fotbal în uralele fetelor ce făceau galerie de pe bancă.

Să nu credeţi acum că tabăra a fost un adevărat cantonament. Nicidecum! Drumeţiile au avut şi ele locul şi timpul lor. Mai întâi am ajuns la schitul Cărbuna. Părintele egumen Eftimie ne‑a întâmpinat cu multă căldură, relatându‑ne istoria micului aşezământ. De aici am pornit spre cel de‑al doilea schit – Vovidenia – unde am poposit pentru a cânta împreună Paraclisul Maicii Domnului. Iar peste câteva zile am mers în pelerinaj în Bucovina. Deşi ameninţaţi de nori de ploaie, am purces la drum dis‑de‑dimineaţă, făcând primul popas la mănăstirea Râşca, după care am pornit către Suceava, la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, unde am avut bucuria de a ne închina la moaştele sfântului ocrotitor al aşezământului, iar un călugăr binevoitor ne‑a relatat minunata viaţă a Sfântului Ioan. De aici am mers la străvechea cetate de scaun a Sucevei – zidită de bine‑credinciosul voievod Ştefan cel Mare. După ce am servit prânzul la pachet am mers către Gura Humorului, unde ne‑am închinat la mănăstirea Humor, prilej cu care am primit câteva informaţii privitoare la fresca Judecăţii de Apoi reprezentată pe peretele exterior al pridvorului vechii biserici. Pelerinajul s‑a încheiat cu închinarea în „Capela Sixtină a României” – mănăstirea Voroneţ –, celebră prin pictura interioară şi exterioară a bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare, dar mai ales prin „albastrul de Voroneţ”. Am putut să ne bucurăm de liniştea locului pentru câteva momente, căci o ploaie scurtă a alungat mulţimea de turişti.

Şi de această dată jocul „Vânătoarea de comori” ne‑a asigurat buna dispoziţie pentru o întreagă după‑amiază. Cu câtă greutate ne‑am putut coordona mişcările pentru a ţine împreună coada de mătură pe câte un deget, cu cât amuzament am căutat măslinele prin farfuria de făină sau cu câtă dibăcie am scos dopul de plută din sticlă doar cu o pungă – momente frumoase de care ne vom aminti tot anul. După toate aceste „chinuitoare  probe”, am descoperit împreună comoara, pentru ca mai apoi să ne bucurăm de fotografiile de grup.

O noutate anul acesta în tabăra de la Neamţ a fost atelierul de comunicare. Pe măsură ce copiii cresc, încep să‑şi pună din ce în ce mai multe întrebări şi să se confrunte cu anumite dileme. Mai ales adolescenţii au nevoie să fie ascultaţi, să fie priviţi cu atenţie şi fără a fi judecaţi, căci comportamentul lor – uneori prea timid, alteori rebel – poate ascunde frici, nelinişti, complexe sau chiar adevărate drame. Unora nu le e uşor să accepte disciplina vieţii în comun, nici să identifice ceea ce îi doare, nici să‑şi deschidă sufletul. De aceea şi vizionarea de filme a fost strâns legată, prin tematică, de aceste probleme. În două seri, dar şi în două după‑amiezi, am vizionat filme precum Steluţe pe pământ, Trei idioţi, Black sau Numele meu, râzând şi plângând împreună, dar dincolo de toate învăţând cum să primim încercările vieţii, cum să abordăm o situaţie de conflict, cum să‑i acceptăm sau să‑i ajutăm pe cei din jurul nostru. Astfel, „sfaturile înţelepte ale măicuţei Mirela” (după cum le numea una din adolescentele din tabără), timpul acordat de Geanina fetelor mai mari, orele petrecute de cei trei preoţi (Adrian, Cornel şi Mircea) ascultând spovedaniile copiilor, poveştile spuse de Benedict celor mici şi „pantomimate” de alţi animatori cărora nu le era jenă să se „prostească” pentru a‑i face pe copii să râdă, toate acestea au reuşit să creeze punţi între toţi cei din tabără.  

Acest context a fost încununat de timpul pe care maica Siluana Vlad l‑a petrecut cu copiii, venind şi în acest an pentru a sădi cuvinte de mângâiere, de încurajare, de binecuvântare pentru noi toţi, copii şi animatori. Astfel, timp de câteva ore, în ultimele zile de tabără, am putut discuta cu maica noastră dragă despre problemele vieţii, despre cum să ne bucurăm, despre cum să facem voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, despre asumarea faptelor noastre. Maica Siluana a avut curajul să vorbească cu adolescenţii şi despre spinoasa problemă a sexualităţii, cu multă delicateţe, dar şi cu îndrăzneală, ajutându‑i pe tineri să descopere ei înşişi rolul înfrânării şi dorinţa de prietenie curată1. Am fost îndemnaţi să devenim apostoli ai bucuriei şi să avem înţelegere faţă de prietenii noştri care au suferit traume de‑a lungul copilăriei, să învăţăm să comunicăm. Dar, poate cel mai important, participanţii la atelierul de comunicare au primit de la maică o reţetă a fericirii.

Duminică, 24 iulie, am avut cu toţii bucuria de a participa în biserica Sfântul Ioan Iacob din curtea Seminarului la Sfânta Liturghie săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif în fruntea unui sobor de preoţi. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât toţi copiii s‑au împărtăşit după ce se spovediseră cu o seară înainte. Arhipăstorul nostru a ţinut un cuvânt despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pornind de la această minune, vlădica Iosif ne‑a prezentat valoarea vindecătoare a iertării şi confirmarea acesteia prin Sfânta Împărtăşanie.

În după‑amiaza zilei de luni, 25 iulie, ne‑am adunat cu toţii în sala de  festivităţi a Seminarului pentru a vedea piesa pregătită de cei de la atelierul de teatru – câteva fragmente din Alice în Ţara Minunilor. Tot atunci a avut loc şi festivitatea de închidere a taberei. La ceas de seară, am mers pe o pajişte din apropiere pentru focul de tabără. Însă seara nu s‑a încheiat astfel, ci a continuat până târziu în noapte cu mai multe meciuri de fotbal.

Tabăra de la Neamţ, deşi foarte iubită de copii, nu e perfectă, aşa cum şi noi, cei care o organizăm, avem scăpările şi slăbiciunile noastre. Punem însă neputinţa noastră în faţa lui Dumnezeu, iar El, în dragostea Sa pentru noi, plineşte ceea ce nouă ne lipseşte. Şi astfel, cu fiecare an, tabăra devine din ce în ce mai frumoasă. Copiii ne mărturisesc că nicăieri, nici măcar în familie sau între prietenii lor de acasă, nu se simt atât de bine, nu reuşesc să se deschidă aşa cum o fac în tabără... Conştienţi de responsabilitatea pe care o implică acest lucru, ne cutremurăm şi îi mulţumim Domnului. Cu adevărat, zile de bucurie fost‑au...

Au consemnat Silviu Cluci şi Bogdan Grecu (animatori)

Nota: