CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (I)

Credinţa este facultatea cea mai înaltă a omului, infinit superioară raţiunii, inteligenţei omeneşti şi facultăţilor noastre naturale – „calea pe care merge credinţa se află deasupra naturii” (Sf. Isaac Sirul) –, deoarece numai credinţa poate să ne pună în legătură cu Binele absolut pe care îl numim Dumnezeu, fără de care omul este incapabil să facă binele, căci nu există nici un alt bine posibil în afară de cel ce vine de la Dumnezeu. Astfel încât, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, nu putem săvârşi decât răul, chiar dacă voim să facem binele – de aici bine‑cunoscutul dicton francez care afirmă că iadul este pavat cu intenţii bune. „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce‑i drept, am voinţa să fac binele, dar n‑am puterea să‑l fac. Căci nu binele pe care îl vreau îl fac, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Şi atunci, dacă fac ceea ce nu‑mi este voia, nu mai sunt eu făptuitorul, ci păcatul care locuieşte întru mine” (Rom. 7, 18‑20).

Aşa cum reiese din cele de mai sus, omul căzut în puterea păcatului este aidoma unui organism bolnav care a pierdut controlul asupra funcţiilor sale vitale şi urmează, fără voia lui, legea impusă de boală. De aceea S‑a pogorât Hristos în lume, pentru a ne vindeca de boala ucigătoare a păcatului, căci „nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12). 

Credinţa reprezintă pe plan sufletesc echivalentul sistemului imunitar biologic. Cel care şi‑a pierdut credinţa se află tot atât de dezarmat şi neputincios în faţa păcatului ca şi un organism contaminat de SIDA, care nu mai opune nici o rezistenţă agresorilor săi externi sau interni, astfel încât orice boală sau infecţie, cât de uşoară, îl poate ucide. Tot aşa, o societate care s‑a îndepărtat de Dumnezeu nu mai dispune de nici un mijloc eficace de a lupta împotriva răului care se extinde precum o epidemie, contaminând toate categoriile sociale – precum metamorfoza oamenilor în rinoceri din celebra piesă a lui Eugen Ionescu –, aşa încât boala astfel răspândită şi pretutindeni prezentă apare ca fiind starea normală a omului: „Duhul lumesc este boală. Precum căutăm să evităm o boală, aşa şi cugetarea lumească s‑o evităm, oriunde ar fi ea. Să ne înstrăinăm de duhul progresului lumesc, ca să progresăm duhovniceşte, să ne însănătoşim duhovniceşte” (Paisie Aghioritul). 

A fi credincios sau necredincios nu este numai o chestiune de ordin intelectual sau filozofic, ci constituie o categorie ontologică ce determină însăşi natura fiinţei noastre interioare şi se răsfrânge asupra întregii noastre existenţe. Credinţa şi necredinţa, omul religios şi omul lumesc reprezintă „două moduri de a exista în lume” (M. Eliade), altfel spus, două specii spirituale diferite şi potrivnice, care luptă una împotriva alteia nu numai în lume, ci şi înlăuntrul omului. Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi trebuie să aleagă una sau alta din aceste două tabere opuse, căci nimeni nu poate sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui Mamona (Mt. 6, 24), tot aşa cum nu este cu putinţă să fim în acelaşi timp bolnavi şi sănătoşi sau „să privim cu un ochi cerul şi cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul). 

Pentru omul religios din toate timpurile, oricare i‑ar fi religia, „sacrul este realitatea prin excelenţă”, căci Duhul lui Dumnezeu constituie în acelaşi timp cauza unică şi semnificaţia finală şi veşnică a tot ce există, aşa încât, fără acest model exemplar de natură divină – persoana lui Hristos pentru creştini –, „nimic din cele ce aparţin sferei profane nu ţine de Fiinţă”, iar orice acţiune omenească lipsită de semnificaţie duhovnicească este „o activitate zadarnică şi amăgitoare, în ultimă instanţă, ireală” (M. Eliade – Sacrul şi profanul). 

Dimpotrivă, omul necredincios consideră că numai lumea vizibilă şi materială este reală: „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic” (J.‑P. Sartre – Greaţa). Tot aşa, în ochii omului fără Dumnezeu, viaţa omenească este în întregime ceea ce pare a fi, iar îndărătul ei – şi după ea – nu există nimic. De aceea, „un om care nu mai este religios şi‑a pierdut orice nădejde de a afla înţelesul final al dramei istorice şi este nevoit să îndure crimele istoriei fără să le desluşească semnificaţia” (M. Eliade – Încercarea labirintului). 

Această viziune deznădăjduită a existenţei constituie o tendinţă dominantă – filozofică, literară şi artistică – a culturii secolului XX, începând cu nihilismul dadaist (1916‑1920) – „Dada nu este nimic, nimic, nimic / Ca şi speranţele voastre: nimic / Ca şi paradisele voastre: nimic / Ca şi idolii voştri: nimic (…)” (F. Picabia – Manifest canibal Dada) –, până la teatrul absurd al lui Ionescu şi Beckett. Operele acestor doi autori celebri în lumea întreagă (cel dintâi a fost ales membru al Academiei franceze, cel de‑al doilea a primit premiul Nobel pentru literatură) exprimă deznădejdea omului modern în faţa neantului şi morţii, constituind astfel un fel de mitologie a lumii fără Dumnezeu, ceea ce explică succesul lor mondial: „Gândiţi‑vă, gândiţi‑vă, sunteţi pe pământ, nu există nici o scăpare”, constată un personaj beckettian, care consideră că „numai un nebun mai poate spera” (S. Beckett – Sfârşit de partidă). 

„Totul se sfârşeşte groaznic”, declară la rândul său Eugen Ionescu, în ultimul interviu înaintea morţii: „Ne naştem, creştem în putere şi în frumuseţe şi, puţin câte puţin, vine prăbuşirea, şi iată‑ne şchiopi, urâţi şi şubrezi (…). Pentru ce trebuie să murim, să îmbătrânim, pentru ce trebuie să suferim (…)? Îmi spun cu groază că voi muri. Îmi spun cu spaimă nemărginită că soţia şi fiica mea vor muri şi că nu există scăpare (…) De aici întrebarea mea, singura mea întrebare: există Dumnezeu?”. Că viaţa lumească a omului fără Dumnezeu este o cale fără nădejde şi fără ieşire, Eugen Ionescu o spune şi o repetă în toate piesele şi scrierile sale, revenind asupra acestei teme centrale în ultimul său interviu, în care afirmă în mod deschis, în propriul său nume – şi nu prin gura unui personaj teatral –, că singura cale de salvare a fiinţei omeneşti este reîntoarcerea la Dumnezeu: „Dorinţa mea este de a dobândi credinţa”, mărturiseşte Ionescu. Iar la întrebarea jurnalistului care vrea să ştie dacă are vreun regret, el răspunde: „Regret că nu m‑am făcut călugăr” (E. Ionescu – Totul se sfârşeşte groaznic, în „Le Magazine Littéraire”, Paris, septembrie 1995). 

Raţiunea lumească înălţată la rangul de autoritate supremă a cugetului omenesc şi de sursă unică a adevărului – „Nu există nici o instanţă deasupra raţiunii”, proclamă în mod sentenţios şi definitiv tatăl psihanalizei (S. Freud – Viitorul unei iluzii) –, pretenţie smintită a trufiei omeneşti – şi diavoleşti – prin care inteligenţa mărginită a omului pământesc se substituie lui Dumnezeu, nu ne poate duce decât la deznădejde şi la certitudinea finală a morţii, căci mintea unei fiinţe muritoare nu poate cuprinde şi cunoaşte decât lucrurile muritoare. Aşa încât toate teoriile şi doctrinele filozofilor atei, oricare ar fi ele, ajung în cele din urmă – atunci când nu se abat de la calea raţiunii pentru a născoci sisteme utopice – la una şi aceeaşi concluzie: „Nu există altă cunoaştere decât cea a neantului şi a ridicolului fiinţei vii” (E. Cioran – Tratat de descompunere). 

Fără credinţa în Dumnezeu, gândirea omenească însăşi îşi pierde sensul, reperele şi rostul, istovindu‑se în zadar şi nefiind în stare de altceva „decât de a născoci un nume diferit pentru aceeaşi veşnică şi monotonă nefericire” (E. Cioran – ibid.). Astfel încât activitatea gândirii devine un exerciţiu steril şi absurd, precum cazna nesfârşită a lui Sisif la care face aluzie Camus în celebrul său eseu despre omul absurd. Căci lipsit de lumina lui Dumnezeu şi de orice nădejde de salvare, duhul omenesc devine un slujitor inutil, ce va fi aruncat „în întunericul din afară, acolo unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30): „Rupându‑se de Dumnezeu Cuvântul, gândirea omenească îşi pierde sensul şi raţiunea de a fi. (...) Cu adevărat, gândirea este un iad dacă nu se transformă în gândire a lui Hristos. Fără Dumnezeu‑Cuvântul, gândirea omenească se află într‑o stare permanentă de demenţă lipsită de sens, o stare de delir, de auto‑satisfacţie smintită şi diavolească, ce duce la acea activitate satanică a gândirii pentru gândire, asemănătoare cu arta pentru artă. Gândirea omenească este întunecată de păcat, ca şi cunoaşterea. Singurul medic şi singurul leac al acestei nebunii este Dumnezeu‑Omul, căci el este Dumnezeu‑Cuvântul făcut om. Numai în El şi prin El este dată gândirii omeneşti încredinţarea şi posibilitatea infinitei perfecţiuni divine. El S‑a făcut om tocmai pentru ca această planetă să nu devină în mod definitiv şi iremediabil un azil psihiatric, guvernat de «pura» şi simpla raţiune” (Sf. Iustin Popovici – Omul şi Dumnezeu‑Omul, Ed. L’Age d’Homme).

(Va urma)