Adaugat la: 1 Iulie 2008 Ora: 15:14

Cultura omului şi cultura Duhului

Prezentul articol este un extras din volumul : Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. IBMBOR, 2007, pp. 121-125.

Cultura omului şi cultura Duhului

Raportarea la Hristos reală, autentică, pentru a putea fi cu adevărat o raportare din interior, nu se poate face decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiţii a părintelui Rafail Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime şi cu întemeierea Bisericii. Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin descoperire dumnezeiască şi nu prin cugetare culturală autonomă lumii create. Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea faţete îşi găseşte soluţia reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor şi culturilor întru un singur Duh Sfânt, fără alterare sau nivelare, ci întărite lăuntric de un suflu proaspăt, dumnezeiesc, regenerator şi unificator. Iată deci prezenţa unei altfel de culturi, a Duhului, a unei duhovnicii constituite pe reperele harului, fundamental trans-culturală, adică nepartizană faţă de culturile veacului, şi unificatoare fără a risca să fie depersonalizantă şi nivelatoare. Filonul creştin joacă în orice cultură rolul de conştiinţă, prin continua regenerare şi luminare a privirii, încredinţându-se realului profund de dincolo de om prin reperele Duhului. Concret, aceasta se poate realiza prin trăirea unei vieţi liturgice, care să inspire cultura. Întrucât liturghia nu este altceva decât o repetată Cincizecime, o repetată pogorâre a Duhului în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare şi peste darurile destinate prefacerii. Raportarea consecventă la coordonatele harului sfinţeşte orice cultură şi o transfigurează în Hristos.

Momentul Cincizecimii este în fapt începutul existenţei Bisericii ca „frământătură” aleasă să ducă la „dospirea” lumii; întreg universul, prin transfigurare, e chemat să devină „cer nou şi pământ nou”, adică Biserică. La Cincizecime, Duhul Sfânt se pogoară în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare, sfinţind-o şi întemeind-o harismatic ca Trup. Erau prezenţi de faţă oameni veniţi din toate colţurile imperiului, „bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2, 9-11). Prezenţa oamenilor formaţi în culturi diferite, cu moduri de înţelegere diferite, nu va împiedica cu nimic unitatea adusă de Duhul Sfânt. Toţi se regăsesc unii cu alţii „pătrunşi la inimă” (Fapte 2, 37), iar barierele lingvistice şi culturale cad. Duhul transcende culturalul, sublimându-l.

Momentul Cincizecimii devine astfel paradigmatic pentru întâlnirea între teologie şi cultură. Nu argumentele culturale sunt edificatoare pentru naşterea unei teologii veritabile, a prezenţei, ci harul care ştie să organizeze culturalul în convergenţă către Dumnezeu. Iată de ce apologeţii Bisericii primare sunt întâi de toate rugători, oameni ai liturghiei ca şi Cincizecime săptămânală care jalona viaţa Bisericii din interior, oferindu-i prezenţa sfinţeniei. Departe de a constitui o realitate complet obiectivabilă, chiar în sensul ştiinţific al termenului – căci altfel cum s-ar explica confuzia celor care îi vedeau pe apostoli mai curând „plini de must”? – momentul Cincizecimii arată o prezenţă a Duhului nu discretă, ci puternică, schimbând destine şi dăruind viaţă. Iată de ce Cincizecimea pare a fi modelul fundamental al întâlnirii dintre teologie, adică dintre participarea la realitatea pe care Dumnezeu o dezvăluie oamenilor, şi cultură, văzută ca modalitate în care mentalităţile oamenilor se structurează într-un anume moment din istorie. Cultura ţine de epoca istorică, de cadrul geografic, de mentalităţi. Teologia este însă trans-culturală, este fermentul prin care cultura capătă (şi) dimensiune verticală.

 

„Pe urmele apologeţilor creştini din primele veacuri (în special ale lui Clement Alexandrinul), părinţii Bisericii din veacul al patrulea – dintre care amintim pe sfinţii Atanasie, Vasile şi cei doi Grigorie – au reuşit nu numai un serios şi nuanţat dialog cu reprezentanţii culturii profane, îmbrăcând mesajul credinţei într-o formă adecvată acelui timp, dar au şi conturat reperele de bază ale unei metodologii selective, pe care o poate utiliza la fel de eficient şi teologia de azi. Pentru că nu răspunsurile date de sfinţii Părinţi la vremea aceea sunt ceea ce trebuie să apărăm astăzi, ci metoda lor de abordare şi soluţionare a problemelor”[1].

 

Cu alte cuvinte, întâlnirea dintre teologie şi cultură ţine mai curând de un mod de vieţuire manifestat prin asumarea anumitor repere metodologice la întâlnirea cu cultura. Astăzi, suntem mai mult ca oricând constienţi că teologia poate afirma o „cultură a Duhului”[2] ca spaţiu al întâlnirii între har şi cunoaşterea umană, între cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omenesc. Dialogul teologie-cultură, unde cele două sunt partenere de dialog, fără amestecare şi fără separare, solicită efortul de „resemnificare sau de interpretare teologică a culturii, pentru că ceea ce poate da consistenţă culturii, ca rod al minţii şi al sensibilităţii omeneşti, nu este raţiunea umană singură – în stare de bune şi de rele, de unde ambivalenţa culturii -, ci raţiunea divino-umană, pe care se clădeşte teologia”[3].

Teologia creştină afirmă deci nu atât o nouă cultură, ca alternativă în plan orizontal a celor deja existente în Areopagul lumii la un anume moment în istorie, cât o nouă dimensiune, cea verticală, menită să o completeze, să o desăvârşească pe cea orizontală. În acest context, cultura propusă de Hristos, cultură a Duhului, asumă generos oricare cultură a acestei lumi. Iată în acest sens mărturia Ortodoxiei contemporane adresate culturii occidentale:

 

„Buna folosire a raţiunii umane, înteleasă nu în sensul unui raţionalism strâmt, este cu desăvârşire în tradiţia şi duhul Părinţilor Bisericii. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo şi atâţia alţii? Este important pentru ortodocşii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura ţărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posibil să fii în acelaşi timp ortodox pe plan duhovnicesc şi occidental în plan cultural?”[4].

 

O Ortodoxie închisă culturilor lumii este o falsă Ortodoxie, ca una ce nu a descoperit puterea de viaţă făcătoare a culturii Duhului, cel care luminează şi transfigurează orice demers cultural uman. O Ortodoxie închisă este o Ortodoxie fără duhul asumator al Cincizecimii:

 

„Lumea nu are nevoie de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare şi închisă în ea însăşi, ci de una îndrăzneaţă, primitoare, tolerantă şi generoasă. Şi putem fi toate acestea fără a fi obligaţi să ne diluăm Tradiţia. În acest sens, nimic nu-i mai întristător decât atitudinea negativistă pe care o au numeroşi ortodocşi faţă de Occident şi modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afirmaţie şi nu o negaţie”[5].

 

Pr. Răzvan Ionescu

 

NOTE:

[1] Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie, cultură, ştiinţă – o întâlnire necesară, în : pr. prof. dr. Dumitru Popescu, dr. George Stan, diac. dr. Doru Costache, drd. Adrian Lemeni, drd. Răzvan Ionescu, Ştiinţă şi teologie. Preliminarii pentru dialog, pp. 7-8. Această metodă este una care ţine mai curând de „duh” decât de literă, şi este cheia unei continuităţi, întru acest duh, cu sfinţii Părinţi, în orice moment din istorie. A se remarca însă că, deopotrivă, multe dintre răspunsurile date de ei îşi păstrează şi astăzi actualitatea, chiar şi în forma de „literă”.

[2] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

[3] Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 8.

[4] P.S. Kallistos Ware, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă, ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 119.

[5] Ibidem,  p. 118.

Cultura omului şi cultura Duhului

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni