Adaugat la: 1 Iunie 2011 Ora: 15:14

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I Cor. 15, 55) (II)

„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Prinţul care deschide temniţa bieţilor prizonieri. Trupurile moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, şi vor învia precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, şi nu se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc. 21, 4).  Aşa încât de ce te înspăimânţi, suflet creştin, în apropierea morţii? Sau poate văzând prăbuşirea casei tale, te temi că vei rămâne fără adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ştim, spune el (...), ştim cu siguranţă şi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ şi noroi, în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor. 5, 1)”

Bossuet – „Predică despre moarte”

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA?  (I Cor. 15, 55) (II)

Dostoievski (citat în prima parte a acestui articol) a văzut  cu claritate că materialismul este o doctrină a morţii. Într‑adevăr, materia sub toate formele ei, însufleţite sau nu, este sortită în mod inevitabil deteriorării şi dezagregării – lege universală pe care oamenii de ştiinţă o numesc legea entropiei, şi care nu cunoaşte nicio excepţie. Prin urmare, a afirma atotputernicia materiei şi supremaţia ei asupra duhului înseamnă a afirma atotputernicia morţii. Într‑un univers în care totul este supus uzurii timpului şi descompunerii finale, moartea apare ca fiind singura realitate invincibilă, veşnică şi atotputernică, aidoma unui dumnezeu. Materialismul, sub toate aspectele lui – ştiinţific, filozofic, teoretic sau practic, militant sau pasiv, declarat sau nu, de cele mai multe ori inoculat pe nesimţite prin ideologia, năravurile şi valorile societăţilor moderne – este religia aparenţelor, a tot ce este pieritor, amăgitor, trecător, şi care se va destrăma mai devreme sau mai târziu, cu alte cuvinte, religia morţii. Teama de moarte stpâneşte inima omului fără Dumnezeu în locul Învierii lui Hristos. Căci văzută prin ochii materialiştilor, lumea seamănă cu un lagăr de exterminare de proporţii planetare, din care niciunul din noi nu va scăpa cu viaţă! Un Dumnezeu bun, milostiv şi drept ar putea oare pricinui sau îngădui catastrofe naturale ce pot distruge în câteva minute mii de vieţi omeneşti? – cea mai recentă fiind, în momentul în care scriu aceste rânduri, cea care s‑a abătut asupra Japoniei, şi care a făcut, după ultimele informaţii, peste douăzeci şi cinci de mii de morţi. Şi chiar dacă nu vom avea de înfruntat nici cutremure de pământ, nici revărsări de ape sau catastrofe nucleare, viaţa fiecăruia dintre noi se va sfârşi mai devreme sau mai târziu printr‑un dezastru total, în care vom pierde tot ce avem, tot ce îndrăgim, şi chiar viaţa: „Ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. La sfârşit se aruncă pământ pe cap, şi asta‑i tot, pentru totdeauna” (Pascal – „Cugetări”).

Acesta este argumentul de căpătâi, care pare de netăgăduit, al adversarilor credinţei creştine: cum puteţi crede – ne întreabă ei – în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în înţelepciunea şi dreptatea lui, atunci când, cu sau fără catastrofe naturale, el ne stârpeşte pe toţi, fără excepţie, precum muştele sau furnicile?... Mintea întunecată şi îngustă care emite o astfel de judecată, este cea a omului de carne, care nu cunoaşte şi nu vrea să admită decât certitudinile amăgitoare pe care i le oferă simţurile lumeşti şi inteligenţa lui îngustă, care vine din lume şi nu poate cunoaşte decât această lume. Dar „înţelepciunea acestei lumi este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), iar dacă Dumnezeu ne trimite de‑a lungul vieţii tot felul de încercări, poveri şi suferinţe, care se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de ceasul morţii, este pentru a ne vindeca de această nebunie, diametral opusă adevărului lui Hristos, a Cărui împărăţie nu este din această lume (In. 18, 36): ceea ce noi numim viaţă nu este viaţa, şi ceea ce numim moarte nu este moartea. Vremelnica existenţă pământească a omului de carne nu este decât un drum, mai mult sau mai puţin lung, către eşafod: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanţuri, cu toţii condamnaţi la moarte, dintre care unii fiind spintecaţi sub ochii celorlalţi, cei care rămân îşi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor, şi privindu‑se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal – „Cugetări”).

Dat fiind că împărtăşim cu toţii soarta acestor condamnaţi, „fericirile noastre lumeşti au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această lume aflându‑se, după căderea lui Adam, sub stăpânirea tatălui minciunii, viaţa noastră pământească este ea însăşi minciună. De aceea „fericirea pe care o dă această lume este o nenorocire din punct de vedere duhovnicesc” (Paisie Aghioritul).  

Tot aşa cum viaţa omului fără Dumnezeu nu este viaţa, căci ea îl duce în mod inevitabil la moarte, pentru cel care crede în Învierea lui Hristos şi urmează calea Lui, moartea nu este moartea, ci dimpotrivă, naşterea la adevărata viaţă, indestructibilă şi nemuritoare, căci ea nu vine de la părinţii noştri de carne, ci de la Hristos cel înviat din morţi şi de la Tatăl ceresc: „Moartea nu este nicidecum un motiv de tristeţe. Moartea, pentru un creştin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaţă. Atunci când murim, cădem precum un prunc în braţele tatălui său” (Sora Emmanuelle).

Aşadar un creştin care se teme de moarte nu este un adevărat creştin – şi fără îndoială, cu toţii suntem, într‑o măsură mai mare sau mai mică, acest creştin nedesăvârşit. Dacă credinţa noastră în Învierea lui Hristos şi în viaţa veşnică ar fi totală şi statornică, moartea ar fi definitiv biruită şi nu ar mai avea nicio putere asupra noastră. Teama de moarte este prin urmare semnul unei credinţe şovăielnice, şi ne aminteşte, dacă cumva am fi uitat, că nu am rupt toate lanţurile care ne ţin legaţi de trupul de carne, de bunurile pământeşti şi de patimile lumeşti. Astfel încât teama de moarte ne dă măsura exactă a păcatelor noastre, căci „tot ce nu vine din credinţă este păcat” (Rom. 14, 23), şi constituie astfel păcatul suprem care le cuprinde pe toate celelalte, dat fiind că Învierea lui Hristos este adevărul fundamental pe care se întemeiază întreaga credinţă şi viaţă creştină: „A murit Hristos: este omorât şi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat şi păcatul nostru. A înviat Hristos din morţi: a fost omorâtă şi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paşti, când prăznuim omorârea morţii” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de el însuşi”). 

Dacă Dumnezeu îngăduie nimicirea a mii de vieţi omeneşti într‑o catastrofă naturală, şi în ultimă instanţă, moartea tuturor oamenilor, este pentru simplul motiv că moartea nu există, întrucât ceea ce numim viaţă nu este viaţa. Orice fiinţă omenească este înzestrată cu un suflet nemuritor pe care niciun cutremur de pământ, niciun potop, nicio catastrofă nucleară nu‑l pot nimici: „Ce este de căpetenie la om, trupul ori sufletul? Sufletul. Când sufletul e viu, omul e viu, iar când mor oamenii ce moare, sufletul sau trupul? Trupul; iar sufletul rămâne viu. Aşadar, cei care au murit sunt vii” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Boala şi moartea”). 

Singura primejdie de moarte care pândeşte sufletul omului este căderea în păcat şi în mrejele vrăjmaşului lui Dumnezeu: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeţi‑vă mai degrabă de cel ce poate să vă piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna dintre ele nu cade fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, cu toţii vă sunt număraţi. Deci nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (Mt. 10, 28‑31).  

Duhul acestei lumi, care vine de la omul de carne şi se află, după căderea lui Adam, în puterea celui rău, ne înşală atunci când ne face să credem că moartea este o realitate. Tot aşa cum ochii unei muşte nu pot vedea o altă lume decât cea a muştelor, ochii omului muritor nu pot vedea decât lucrurile muritoare, şi mintea lui nu poate cuprinde ceea ce depăşeşte limitele sale naturale. Plăpânda licărire a inteligenţei omeneşti nu va putea niciodată egala lumina veşnică şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, astfel încât credinţa este singurul mijloc de a restabili legătura vie şi neîntreruptă între cugetul omului şi Duhul lui Dumnezeu: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor. (…) Aşa este şi cu învierea morţilor. Trupul este semănat întru stricăciune, şi înviază în nestricăciune. Este semănat în necinste, înviază întru mărire; este semănat întru slăbiciune, înviază întru putere. Este semănat trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (…) Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi.(…) Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” ( I Cor. 15, 41‑55).   

Cel care crede în Învierea lui Hristos şi urmează calea Mântuitorului a biruit moartea încă din această viaţă şi nu mai are a se teme de nimic: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 36). 

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I Cor. 15, 55) (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni