Cred că mulţi ştiu că Serghei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944) a ajuns la Hristos trecând prin marxism. Mai puţin cunoscute sunt însă însemnările autobiografice ale renumitului teolog, publicate la Paris, în 1946. Alegerea şi prezentarea, fie şi pe scurt, a fragmentelor care ilustrează convertirea autorului şi consecinţele ei în plan duhovnicesc – povestirea „întâlnirilor” cu Madona Sixtină pictată de Rafael (1483-1520) şi referirile critice pe care Bulgakov le-a făcut în legătură cu grava rătăcire a picturii religioase din Occident – dorim să fie prilej de meditaţie.

În 1898, când încă era marxist, Bulgakov vizitează Muzeul de Artă din Dresda. Întâlnirea cu una din Madonele lui Rafael îl impresionează până la lacrimi:

„Acolo, ochii Împărătesei Cerurilor (…) m-au privit. Era în acei ochi o infinită forţă de puritate şi de jertfire voluntară. Vedeam în ei presimţirea suferinţei şi acceptarea ei de bunăvoie. Aceeaşi menire spre sacrificiu se citea şi în ochii Pruncului, plini de o înţelepciune care nu mai era aceea a copilăriei...

Îmi pierdusem parcă simţirile. Din ochi îmi curgeau pe obraji, laolaltă, lacrimi dulci şi amare care topiră inima mea îngheţată. Era ca şi cum un nod vital se deschisese pe neaşteptate. Nu era o tulburare estetică. Era o adevarată întâlnire, o nouă cunoaştere, era o minune. Am numit această stare o rugaciune”.

După 20 de ani, în 1918, în chiar timpul Revoluţiei bolşevice, Bulgakov se converteşte. În scurt timp este hirotonit preot ortodox, eveniment care a fost, la fel ca hirotonia prietenului său, Pavel Florensky, o provocare adresată intelectualilor din acea vreme. Expulzat din Rusia, în 1923, are ocazia să viziteze din nou Muzeul din Dresda. Ceea ce s-a şi întâmplat. Numai că, de data aceasta, reîntâlnirea cu Madona Sixtină îl dezamăgeşte. Celebra reprezentare picturală a Maicii Domnului, în faţa căreia stătea şi pe care în primele clipe nici nu a recunoscut-o!, nu-i mai provocase acea stare de rugăciune.

„Prima mea impresie a fost că mă înşelasem, că aceasta nu era Madona Sixtină. Dar, în cele din urmă, am recunoscut-o şi m-am convins că era într-adevăr ea; dar, în realitate, nu era ea, sau mai degrabă eu nu mai eram acelaşi... Inima mea rămase insensibilă: să se fi răcit între timp? Nu. Nu era asta. Nu fusese o întâlnire; nu am întâlnit ceea ce am aşteptat. Şi de ce să tac şi să nu spun adevărul: nu am văzut-o pe Maica Domnului”.

Citind aceste rânduri mulţi dintre noi am putea zice că am avut parte de-o experienţă asemănătoare cu cea a lui Bulgakov. Şi lipsa noastră de discernământ în ceea ce priveşte pictura eclesială, ca şi cea a „vizitatorului marxist” – manifestată cândva prin confuzia pe care o făceam între icoană şi tabloul religios – era, de fapt, de ce să nu recunoaştem, dovada unei credinţe cam şubrede. Insensibilitatea faţă de icoană se datora, aşadar, insensibilităţii faţă de Biserică.

Dar am văzut cu toţii că pe măsura apropierii noastre de Hristos, adevăratele icoane au început să ia locul fotogenicelor picturi religioase. Mai devreme sau mai târziu acest lucru tot s-a întâmplat. Şi-apoi, asemenea lui Bulgakov, nici noi nu ne-am mai putut ruga în faţa produselor curentului realist. De ce? Pentru că „Duhul înnoirii dăruieşte credinciosului ochi şi urechi noi”, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Acesta este motivul pentru care, de-aici încolo, nu mai priveşti cele fizice ca un om trupesc, ci, depăşind omul, contempli cele văzute în chip duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze II, Paris, 1964, Cateheza XV, pp. 213-215).

Pr. Ioan Gînscă