Timpul de după Cincizecime este cel mai lung din anul liturgic, în toate riturile. Este firesc să fie aşa din două motive. Primul ţine de bunul‑simţ: pomenirea marilor sărbători creştine, adică a evenimentelor care privesc mântuirea noastră, nu ocupă toate duminicile din an, chiar şi punând la socoteală perioadele de pregătire (posturile) şi pe cele „următoare” marilor sărbători. Dar există şi un alt motiv, mai duhovnicesc: Hristos plineşte „cu repeziciune” mântuirea Omului şi a lumii (după ce s‑a pregătit timp de 30 de ani în tăcere, vorbeşte timp de trei ani şi mântuieşte lumea în trei zile). Dar noi, ucenicii Săi, nu avem această repeziciune. După ce am făcut pomenirea tuturor faptelor Sale mântuitoare, de la Crăciun la Înălţare, şi am ajuns la naşterea Bisericii prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, intrăm într‑un alt ciclu, care e al lucrării omului dimpreună cu harul, personal şi obştesc: este timpul de „după Cincizecime”. Este lung pentru că Omul este încet: are nevoie de mai mult timp ca să asimileze învăţătura lui Hristos, să o experimenteze şi să se schimbe.

În toate riturile, duhul acestui timp liturgic este acelaşi : Biserica alternează evenimente din viaţa lui Hristos, care sunt în general minuni (vindecări sau exorcisme) bogate în învăţătură duhovnicească, şi învăţături care ies din gura însăşi a lui Dumnezeu, cum se întâmplă aici. Ea alternează deci praxis şi theoria, ceea ce dă dovadă de o pedagogie remarcabilă.

Această Evanghelie este un pasaj dintr‑un cuvânt de început al Domnului, adesea numit „Predica de pe munte”, redat în totalitate doar la Sf. Evanghelist Matei (şi mult mai pe scurt la Sf. Luca). După ce Hristos S‑a arătat ca Mesia la Teofanie şi după ce a învins pe Satan, în slăbiciunea firii Sale omeneşti, în timpul ispitirii din pustie, S‑a aşezat în Galileea, a chemat pe ucenicii Săi şi a început să predice. Primul Său mare cuvânt este de o importanţă extremă, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfinţeniei, care începe cu Fericirile. Această nouă Lege nu are drept ţel de a‑i face pe oameni „mai buni”, ca în cazul Decalogului, ci desăvârşiţi, sfinţi, dumnezeieşti. De aceea este deosebit de greu, la limita posibilităţilor omeneşti: Hristos are în vedere să ne facă „desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Dacă uităm acest lucru, nu putem înţelege nimic dintr‑o asemenea învăţătură, care poate părea chiar excesivă şi imposibilă.

După acest nou Decalog care sunt Fericirile, Domnul dezvoltă punct cu punct toate treptele sfinţeniei, într‑un cuvânt foarte lung alcătuit din revelaţii (de pildă : „voi sunteţi sarea pământului”) şi din sfaturi duhovniceşti, din avertismente, porunci (faceţi aceasta, nu faceţi aceasta…). Acest cuvânt este comoara veşnică a Bisericii: toată viaţa creştină este închisă în el.

Pericopa care ne interesează¹ (şi care este citită şi în Apus, dar în cea de‑a 14‑a duminică după Cincizecime) se situează mai degrabă spre sfârşitul său. Trebuie deci să ţinem seama de faptul că Domnul a dat deja, înainte de acest pasaj, o învăţătură substanţială de o imensă înălţime teologică şi duhovnicească. Ea comportă trei elemente importante şi distincte,  pe care le vom examina pe rând.

Ochiul este luminătorul trupului. Acest scurt logion² este foarte greu de înţeles, căci Domnul vorbeşte în acelaşi timp de lucruri trupeşti şi duhovniceşti, cele trupeşti fiind reflexul simbolic al celor duhovniceşti. El pleacă de la vederea trupească : nu putem vedea lumina zilei decât dacă avem ochi sănătoşi³. Şi, într‑adevăr, ochiul este cel care îngăduie luminii să intre în noi. Dacă ochii noştri sunt răi⁴, suntem orbi, deci ne aflăm în întuneric. Dar imediat Domnul trece în planul duhovnicesc: ochiul lăuntric al Omului este cel care aduce sau nu lumina duhovnicească. Fără acest ochi lăuntric, fără discernământ, ceea ce credem că este lumină este de fapt întuneric. Este tragic.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Mamona înseamnă „bogăţie” în aramaică, de unde sensul de „bani”⁵. Este vorba, de fapt, de idolul banului. Domnul judecă foarte sever puterea banului. Banul, puterea financiară, are o influenţă de temut asupra sufletului omenesc. Omul poate deveni robul acestuia şi acest idol poate înlocui pe Dumnezeu în inima sa. Cât de bine cunoaşte Domnul, ca om, sufletul omenesc, fragilitatea şi slăbiciunile lui! De altfel, din iubire pentru bani Îl va trăda Iuda. Domnul este categoric: ori Dumnezeu, ori Banul, dar nu amândoi în acelaşi timp. Pentru a sluji pe Cel Atotputernic, trebuie să renunţăm la falsele puteri, între care cea mai răspândită şi mai universală este banul. Trebuie să recunoaştem că Hristos nu a fost înţeles: în lumea noastră, banul domneşte până la caricatură. Nici Biserica nu este în întregime la adăpost de aceasta.

În sfârşit, abordează problema fundamentală a hranei şi a veşmintelor, adică a vieţii biologice pământeşti şi a grijilor acestei lumi. Este o dezvoltare foarte lungă, pentru că priveşte pe orice om, şi ce va spune Domnul constituie o răsturnare a valorilor. Ce este mai firesc, într‑adevăr, decât să ne îngrijim de hrană – care ne îngăduie să trăim – şi de haine – care ne dau un anumit confort, ne apără de vicisitudinile climei şi ne arată mai frumoşi! Domnul ne spune, în mare: încredeţi‑vă în Tatăl vostru Cel din ceruri Care v‑a zidit, Care cunoaşte toate nevoile voastre şi Care vă iubeşte. Ce lecţie de încredinţare în mâinile lui Dumnezeu! Aici găsim o frază care este o capodoperă, un adevărat logion: „Nu este viaţa mai mult decât mâncarea, iar trupul mai mult decât veşmintele?”. Viaţa şi trupul ţin de a fi; hrana şi veşmântul ţin de a avea. Domnul ne spune: fiţi în a fi – în unire cu „Cel Ce Este”, Fiinţa supremă⁶, şi nu în a avea, care nu este decât un reflex al lui a fi, un fruct. Fiţi concentraţi asupra Izvorului dumnezeiesc. Iar pildele pe care le dă sunt admirabile, pline de frumuseţe poetică, amintind psalmii pe care El însuşi i‑a insuflat regelui David prin Duhul Sfânt: păsările sunt hrănite de Dumnezeu, …crinii câmpurilor⁷ sunt mai frumoşi decât toate straiele din lume…

De patru ori Domnul spune: „Nu vă îngrijiţi…”. Încredinţaţi‑vă lui Dumnezeu, Tatăl vostru, Care cunoaşte până şi numărul perilor din capul vostru şi care se îngrijeşte de voi, pentru că vă iubeşte… Nu vă purtaţi ca păgânii care se închină la idoli şi nu cunosc pe Dumnezeu. Desigur că este foarte greu să practicăm întocmai ceea ce ne spune Hristos. Doar câţiva mari sfinţi au reuşit, cum este Sf. Benedict al Nursiei (secolul al VI‑lea), care nu se îngrijea niciodată de ziua de mâine şi nu‑i lăsa pe călugării săi să facă provizii. Lucrul cel mai important este să pătrundem înţelesul, să nu pierdem niciodată din vedere finalitatea lucrurilor. 

Dar Hristos nu ne cere numai să ne abţinem de la anumite comportamente: după ce ne‑a pregătit printr‑un discurs negativ (nu vă îngrijiţi…), ne revelează cheia tainei, ţelul, vorbind în chip pozitiv: Căutaţi deci mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea acesteia…(sau: „Împărăţia şi dreptatea lui Dumnezeu”)⁸. Această expresie este destul de greu de înţeles. Faceţi în aşa fel încât în fiinţa voastră şi în viaţa voastră să stăpânească Dumnezeu, El să fie miezul fiinţei voastre şi să vă călăuzească viaţa. Aveţi o ierarhie justă a valorilor: îngrijiţi‑vă mai întâi de Cel Care este izvorul vieţii, al vieţii şi al fericirii. Ce ar fi o flacără fără focul care o produce? Ce ar fi o picătură de apă fără fluviul care o poartă? Amintiţi‑vă că sunteţi chipul lui Dumnezeu: fără prototipul Său, chipul nu ar mai exista. Cât despre „dreptatea lui Dumnezeu”, ea nu este de ordin juridic sau moral: este vorba despre gândurile drepte ale Tatălui, care sunt la rădăcina întregii zidiri şi care ţin în viaţă toate. Domnul adaugă: iar toate acestea [nevoile trupeşti] vi se vor adăuga vouă. Nu numai că veţi avea bucuria inefabilă de a fi în comuniune cu Dumnezeu, dar veţi avea în plus toate celelalte, în mod liber, fără a depinde de ele. În fond, Domnul ne spune: fiţi dumnezei.

Şi sfârşeşte printr‑un sfat duhovnicesc extraordinar, una dintre culmile Înţelepciunii: ajungă zilei necazul ei.

1. Pericopa din lecţionarul bizantin se opreşte la versetul al 33‑lea, dar este evident că trebuie inclus şi versetul al 34‑lea, care este fraza finală a cuvântului Domnului cu referire la acest subiect.

2. Logion este format de la Logos: logion de la Logos, cuvânt de la Cuvânt, cuvântul lui Dumnezeu, zicere dumnezeiască, expresie verbală a unui gând dumnezeiesc. Acest termen vine de la Papias din Hierapolis (circa 100‑130 d. Hr.), care avea să redacteze o „Exegeză a logias [pluralul de la logion] ale Domnului”.

3. În textul latin: simplex = simplu, fără umbră, fără amestecare, fără deformare; grec: aplous = simplu, intact, sănătos.

4. Latină: nequam = rău, bun de nimic; grec: ponêros = prost, rău, viclean. În ambele cazuri (cf. nota 3), poate fi vorba despre ceva trupesc sau despre ceva moral.

5. Acest termen este citat în Ecclesiastic (Cartea Înţelepciunii lui Iisus Sirah) la 31, 8 (în rom. „Fericit bogatul care s‑a aflat fără de prihană şi după aur n‑a umblat”), şi este folosit în literatura rabinică pentru a personifica banul ca idol.

6. După cum spune Sfântul Vasile la începutul Anaforei sale.

7. Crinii câmpului: cuvântul grecesc krinon a tradus ebraicul chuchan, care este un termen generic numind diferite flori de câmp (crini, stânjenei, brânduşe, lalele, narcise) strălucitor colorate, „pascale”, care fac splendoarea primăverii.

8. Această a doua traducere este mai teologică, deoarece ne trimite la Duhul şi la Fiul: Duhul Sfânt este Împărăţia Tatălui („vie Împărăţia Ta”), iar Fiul „plineşte toată dreptatea”, adică cugetele drepte ale Tatălui. Putem şi să considerăm că adevărata hrană a Omului este Fiul (Euharistia) şi adevărata lui haină este Duhul Sfânt, lumina Transfigurării. Dar prima traducere este conformă cu textele grec şi latin.