În urmă cu patru ani am fost la Mănăstirea Recea — acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt — în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!. Acolo am văzut încununarea între­gii activităţi şi osteneli purtate de către obştea acestui complex monastic de-a lungul ani­lor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat îndeosebi pe ume­rii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, duhovnicul, şi a Maicii Cristina Chichernea, stareţa acestei sfinte mănăstiri — două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând cur­gerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a împărăţiei — care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!...

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româ­neşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, într-o zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucra­rea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru ce dovedeşte încă o dată, dacă mai era ca­zul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră izbăvire!...

Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiri­tualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan - ori­ginar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste - despre Euharistie şi Mântuire, despre necesita­tea existenţei acesteia într-un mod indis­pensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...

Anul acesta însă, marţi, 17 mai 2011, se împlinesc trei ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume, Părintele Ioan - care la 22 iunie 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani... Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gân­dit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând 9 ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la aceas­tă sfântă mănăstire. Înaltpreasfințitul Părinte Andrei - Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei - a spus despre Părintele Ioan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a, exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera via­ţa noastră duhovnicească printr-o regăsi­re a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care L-a propovăduit pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am pierdut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani, şi iată acum a sosit cea­sul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Ioan, care va rămâne în amintirea şi în con­ştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregăteas­că pentru apărarea şi promo­varea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păs­trător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apă­rute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului or­todox şi un om al culturii înţe­lepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnita­tea lui, prin vocea sa caldă, dar în acelaşi timp hotărâtă şi fer­mă; după aceea prin cultura te­ologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii preacuvioşiei sale; prin luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă în­ţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul de discipli­nă, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slu­jire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinu­te într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite îm­prejurări şi cu diferite ocazii; prin comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fi­ecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foar­te respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea du­când la descoperirea în persoana sa a eticii bunului-simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi pe care astăzi o întâlneşti tot mai rar!... Părintele Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o since­ritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens, ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan - toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică, Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei. De aceea, aici şi acum, mă gândeam şi la ves­tita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pioasă memorie, Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi im­portanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei - Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu - Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea - unde, iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iu­biţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Ioan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, res­pect şi recunoştinţă!...

De fiecare dată când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal — Husasău de Criş — şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar, Nicolae al Oradiei, de împli­nirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi, mai ales, despre Sfânta și Dumnezeiasca Împărtă­şanie, cu alte cuvinte, despre prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos Euharistic în viaţa noastră, ca o condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!...

Ştiind, din propria-mi expe­rienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlni­rilor învăţăceilor cu marii filo­sofi ai lumii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abne­gaţie şi dăruire, mă (mai) gân­desc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste perso­nalităţi ale culturii şi spiritua­lităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toa­te câte ne-au făcut şi ne-au dă­ruit ei nouă!...

Şi totuşi, în dimineaţa în­mormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cu­noscut şi l-a preţuit în mod de­osebit pe părintele lor duhov­nicesc — Ioan Arhimandritul!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de re­cunoştinţă şi de nădejde că pă­rintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!...

Eu, personal, mă simt foar­te onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi a-l cu­noaşte pe Părintele Arhi­mandrit Ioan Iovan — mare personalitate a culturii şi spi­ritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aces­te vremuri preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţio­nali!... Însă rămânem convinşi de faptul că ce este nobil dăinuieşte, iar ce este ief­tin apune!...

Şi, cum spuneam la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualită­ţii noastre dreptmăritoare, am stat de vor­bă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, a necesităţii exis­tenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil pe drumul nostru către îndumnezeire, şi iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa sa dragoste şi experienţă, răspuns pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creş­tini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în con­diţiile secularizării la care, din păcate, sun­tem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?

Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apro­piem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că tră­ieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării, de care suntem încă foarte mulţi lipsiţi.

Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că în­ţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o reali­tate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?

Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege credincioşii şi a conştientiza importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi o raportare persona­lă şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?

În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului, Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii, a concluzionat că este impresio­nat de numărul mare de credincioşi parti­cipanţi, dar că este foarte trist pentru fap­tul că a văzut foarte puţini sau nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşeas­că!... Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!... Mie nu mi-a lipsit Liturghia şi împărtăşania nici chiar în puş­cărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâi­nea şi apa o reţineam din hrana şi din ali­mentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!... Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie, dar suntem în drum spre (această înţelegere), căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei pro­bleme: acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregă­tire sau fără, ori continuă împărtăşanie? Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?

Răspunsul meu este: continuă împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi, preoţii, sfărâmăm Sfintele, sfinţilor, după cum citim în rugăciunea de după epi- cleza euharistică, ce zice: „Se sfărâmă, şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfă­râmăă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” — argument pentru continua împărtăşanie. în ce priveşte vred­nicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!... Motivele in­vocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste...

Care este diferenţa de curente, de opi­nii sau de abordare cu privire la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea aces­tor deosebiri de abordare a aceluiaşi feno­men, dacă pot să mă exprim cu aceste cu­vinte? 

Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îl iubeşti cu adevărat nu te cramponezi de aceste deosebiri, din mo­ment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic - cu acelaşi conţinut!... Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi să fie desfiinţa­te, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât re­ceptarea Harului Divin!...

Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi su­premaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică, ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?

Este deplin corigentă, din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Alfa la Omega!...

Avem noi astăzi bine structurată şi ar­ticulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?

Din nefericire lipseşte evlavia cu privi­re la trăirea permanentă în Iisus Hristos, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!...

Din punct de vedere moral-duhovnicesc, cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumne­zeiasca împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Li­turghii, se împărtăşesc foarte puţini oa­meni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?

Ar trebui să ne raportăm printr-o dure­re adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel Care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!... La Dumnezeu nici un lucru nu este cu ne­putinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se în­toarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru al­ţii!... Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli, trebuie să ajun­gem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăi­rea primilor apostoli, astfel încât Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unită­ţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcă­rii ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!...

Cine ar trebui să-şi asume vina sau res­ponsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei proble­me fundamentale a spiritualităţii noas­tre?!...

Să nu căutăm vinovaţi, ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhov­niceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!... Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde dato­rită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhov­nicesc - fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?

Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se în­desească, să se întărească!...

Care ar fi soluţia sau modalitatea în­dreptării acestei stări de fapt, a acestei si­tuaţii de compromis? 

Împlorând Providenţa Divină să pri­vească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cu­vântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură orto­doxă, „catehismele” noastre, prezintă co­rect lucrurile cu privire la această proble­mă sau sunt destul de scolastice?

Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!... Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare mult folositoare, cu toa­te că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi astfel nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. în general, catehismele sunt foarte bune, dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie cumva de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asis­tăm cumva la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?

Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât ur­când din nou spre culmile desăvârşirii!...

Vedeţi cumva o speranţă de revigo­rare a acestei situaţii, sunteţi optimist în acest sens?

Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „nici por­ţile iadului nu o vor birui”, nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mij­locirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie”, Ierusalimul pământesc, se va reface, şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum, în încheierea acestui interviu, v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi...

Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creş­tini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului, şi aşa pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!...

Acestea fiind zise, vă mulţumesc foar­te mult, dorindu-vă să aveţi parte de mul­tă sănătate, de mult spor şi de multe îm­pliniri duhovniceşti!...

Iar acum, după patru ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment şi, totodată, la împlinirea a trei ani de la mu­tarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!...