Este oarecum surprinzător să găsim această Evanghelie la sfârşitul perioadei pascale, pentru că evenimentul pe care îl istoriseşte se găseşte înaintea Patimilor Mântuitorului. Dar acest lucru e legat de pedagogia liturgică a Biseri­cii din Răsărit: primele trei duminici din pe­rioada pascală se concentrează asupra învie­rii lui Hristos, după cum este firesc, iar următoarele trei duminici se concentrează asu­pra tainei apei⁽²⁾, pentru a ne pregăti pentru Cincizecime, căci apa este unul dintre semne­le cele mai puternice ale Duhului Sfânt. Vizi­unea occidentală este diferită, mai istorică: această Evanghelie se citeşte la sfârşitul Pos­tului, în miercurea Luminării, în ziua în care ochii catehumenilor se deschideau pentru că li se transmitea solemn Simbolul de Credinţă şi Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru)⁽³⁾.

Elementul cheie, aici, este apa. Contextul confirmă aceasta. Domnul S-a urcat la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor⁽⁴⁾, iar „în ziua cea din urmă, ziua cea mare a săr­bătorii, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine [...], râuri de apă vie vor curge din pântecele lui». Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El...” (In 7, 38-39). Este un mo­ment deosebit de greu pentru Hristos, Care dă în Templu o învăţătură de o excepţională înălţime teologică ce se referă la El, personal, ca trimis al lui Dumnezeu, Fiul Tatălui ce­resc, o învăţătură ce nu este primită de mul­ţime şi care provoacă un conflict puternic în sânul ei, pentru că Evreii vor să-l lapideze (In 8, 59) înainte de Patima Sa trupească, El su­feră o Patimă sufletească.

Chiar în momentul în care iese din Templu, Iisus vede „un om orb din naştere” care cer­şeşte, aşezat lângă o uşă. Domnul nu spune nimic. Dar Apostolii profită de ocazie ca să-I pună o întrebare grea: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a năs­cut orb?” O problemă imensă, care îi obsedea­ză pe oameni până în zilele noastre! Adesea abordăm probleme duhovniceşti cu o menta­litate magică (cu conotaţie juridică şi mora­lă), care privilegiază legătura de la cauză la efect, uitând că viaţa duhovnicească e lipsităde orice automatism: omul este liber, după cum Dumnezeu este liber. Hristos dă un răspuns minunat, surprinzător: nu este vorba de păcat, ci se cuvine să arăt lumii că sunt Fiul lui Dumnezeu, Lumina lumii. Infirmitatea de care e vorba aici va contribui la această revelare. Iisus îşi învaţă ucenicii să deosebească între fire şi persoană.

Aceasta nu înseamnă că bolile omenirii, în general, nu sunt o consecinţă a păcatului. Dar această realitate teologică nu presupune faptul că o anumită boală este consecinţa unui anu­mit păcat pentru o anumită persoană, mai ales atunci când este vorba de boli incurabile din naştere (boli, în general, genetice), care ne par cu totul nedrepte, deoarece copilul nu poate să aleagă personal păcatul şi împărtăşirea cu el, ci este nevinovat. Trebuie deci să ne ferim de orice părere definitivă şi să avem doar milă. Hristos este milostiv: îl vindecă imediat, dar după un ritual extrem de bogat în simboluri şi aproape sacramental. El scuipă pe jos şi amestecă „ţărâna” (= Adam, în evreieşte) cu saliva Sa dumnezeiască, pentru a face tină, apoi pune această cataplasmă dumnezeiască pe ochii orbului. Este o imagine simbolică a creaţiei Omului în cea de a şasea zi: Fiul l-a zidit pe om din ţărâna care a fost umezită de aburul ce ieşea din pământ (Facere 2, 6-7). Apoi, Duhul a suflat peste el viaţă, suflet. Saliva divină este simbolul iconomiei Duhului, căci este vorba despre „apă” (care dă viaţă) şi Duhul Care odihneş­te deplin în Fiul.

Actul sacramental pe care îl face Hristos reprezintă re-crearea Omului. Dar apoi, El cere omului bolnav să se facă împreună lu­crător vindecării sale, să facă un efort, un de­mers: să meargă şi să se scalde la scăldă­toarea Siloamului⁽⁵⁾.

Orbul îl crede pe Iisus pe cuvânt⁽⁶⁾, ascultă şi este vindecat pe loc.Siloam înseamnă „trimis”, ne precizează Evanghelia. Faptul de a merge până la scăldătoarea simbolizează întoarcerea la Dumnezeu, iar faptul de a se spăla în ea simbolizează Botezul. Este scufundat în apele Duhului, Care îl regenerează, îl readuce la viaţă, la lu­mina lui Hristos. Avem aici un minunat exem­plu de sinergie între Dumnezeu şi Om, iar din sinergia între Cele două braţe ale Tatălui, Cei doi Trimişi, Cei doi Mângâietori, Fiul şi Duhul, Fiul a zidit din nou, iar Duhul a re­dat Viaţa.

Această incredibilă minune creează o răs­turnare în microcosmosul evreiesc din Ierusalim. Toată lumea este neîncrezătoare, vecinii, fariseii, părinţii... Nimănui nu-i vine să creadă. Evanghelia ne istoriseşte îndelung cele patru întâlniri care urmează evenimen­tuluişi care au un caracter aproape comic. Fariseii sunt foarte încurcaţi de această mi­nune care deranjează. Singurul lucru care con­tează pentru ei este că Iisus a făcut această minune într-o zi de sâmbătă! Ei nu se arată nicidecum bucuroşi de vindecarea acestui bol­nav incurabil, nu au nici o admiraţie, nici o re­cunoştinţă faţă de acest rabbi care, totuşi, a făcut lucruri „pe care nimeni altul nu le-a mai făcut” (In 15, 24); chiar orbul vindecat răspun­de fariseilor: „Din veac nu s-a auzit să deschi­dă cineva ochii unui orb din naştere”. Mai mult: în cele din urmă îl jig­nesc şi îl alungă pe omul ce fusese orb din naştere.

Orbirea omului poate fi tragică. Poate aduce oameni normali, chiar oa­meni „de bine”, să devină ucigaşi, mon­ştri. Pe acest rabbi din Nazaret, Care vindeca bolnavi in­curabili şi învia mor­ţi, îl vor duce peste câteva luni la moar­te... în tot timpul misiunii Sale pământeşti (3 ani) Hristos a spus mereu că trebuie pus duhul mai presus decât litera, conţinutul mai presus decât conţinătorul, realitatea in­terioară mai presus de aparenţa exterioară. Şi nu a fost auzit. I s-a reproşat că nesoco­teşte Legea, Lui, de a Cărui mână dumne­zeiască a fost scrisă!, şi noi facem adeseori aceleaşi păcate. Suntem foarte stricţi în ceea ce priveşte aplicarea legilor, a regulilor, a canoanelor, a obiceiurilor - care totuşi sunt toate relative şi schimbătoare - şi ne îngri­jim mai puţin de starea interioară a suflete­lor, a vieţii lor duhovniceşti, de relaţia lor intimă cu Dumnezeu. Prima persoană care L-a văzut pe Hristos înviat (Maria Magdalena) şi primul care a intrat în împărăţia lui Dumnezeu (Tâlharul cel Bun) erau foarte puţin canonici... Mulţi dintre cei care se cred duhovniceşti sunt atât de plini de ei înşişi că nu pot să mai primească pe Dumnezeu: trec pe lângă Cel Care este Viaţa, fără să-L vadă.

Personajul cel mai remarcabil în acest vodevil religios este orbul vindecat. Nu numai că Sfântul Duh i-a deschis ochii trupeşti, dar i-a deschis şi ochii sufleteşti. La fiecare întrebare care i se pune, răspunde printr-o „antienă” remarcabilă: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducându-mă şi spălându-mă, am văzut⁽⁷⁾”. Dar face mai mult decât atât: are îndrăzneala de a răs­punde fariseilor, cu inteligenţă, şi îi face de râs⁽⁸⁾. Nemaiştiind ce să spună, îl alungă cu dis­preţ („În păcate te-ai născut tot tu ne înveţi pe noi!’”).

Domnul, însă, a dispărut. Aici este altă învăţătură de căpătâi: Hristos săvârşeşte acte taumaturgice, dar nu se leagă de persoane, spre deosebire de orice guru şi pseudo-duhovnic; El îi lasă pe oameni liberi. Dumnezeu nu Se impune niciodată: Se propune numai. Aşteaptă ca şi noi să-L căutăm: aruncă nada şi nădăjduieşte că peştele va muşca. După toată această agi­taţie, întâlneşte din nou pe fostul orb, în Templu(⁹⁾, şi Se arată dinadins lui. Omul s-a pregătit lăuntric prin vindecarea trupească: s-a schimbat, a evoluat, iar acum spune: Cred în Fiul lui Dumnezeu; şi se închină Lui. Ce paradox uimitor! Fariseii, ucenicii lui Moise, care urmează li­tera Legii şi în aparenţă trăiesc duhovniceşte, nu L-au văzut pe Mesia, pe Hristos. Iar orbul din naştere L-a văzut. Adevărata orbire este cea a inimii. Numai inimile curate - cei care se leapădă de ei înşişi - pot vedea pe Dumnezeu.

Părintele Noel TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Este inexact să se spună „a 6-a Duminică după Paşti”, după cum găsim adesea în calendarele litur­gice. Este a 6-a Duminică a Paştelui, dacă se ţine seama că toate duminicile sunt una („ Ziua pe care a făcut-o Domnul”), sau a 6-a din timpul pascal, după cum se spune în Apus. Dar, cronologic, este cea de-a 5-a Duminică după Paşti.

2. A patra Duminică: tulburarea apei la Vitezda (vindecarea slăbănogului), a cincea Duminică: apa vie (Samarineanca). Aici: saliva lui Hristos şi apele Siloamului.

3. Miercurea din cea de-a patra săptămână a Postului. Aceasta era „Traditio symboli”.

4. Sărbătoarea Suchotului sau a Corturilor, în septembrie.

5. Scăldătoarea Siloamului este un mare rezervor de apă care se găseşte în partea de sud a Ierusa­limului, dar care provine de la un izvor de apă vie. Regele Iezechia (722-687 î. Hr.), al cărui con­silier a fost Prorocul Isaia), pusese să se sape un canal subteran care aducea apele de la izvorul Ghihon (devenit Fântâna Fecioarei), de pe versantul apusean al Muntelui Ophel, până la scăldătoarea Siloamului. Izvorul curge cu întreruperi de mai multe ori pe zi. Se presupune că apa provine de fapt de la un rezervor de apă natural care se afla sub Muntele Moriah (Muntele Templului). Scăldătoa­rea nu este aproape de Templu: se află la mai mult de 500 m. Este ceva drum de făcut, mai ales pen­tru un orb!

6. Deşi ar fi putut să ia pe Iisus drept un şarlatan. Să nu uităm că nu l-a văzut, din moment ce este orb. Nu a putut decât să-I asculte cuvântul.

7. In ritul Galilor restaurat, în Miercurea Luminării, diaconul citeşte Evanghelia de la amvon, şi de fi­ecare dată când orbul din naştere ia cuvântul, corul cântă această antienă evanghelică pe o melodie aparte, după tradiţia occidentală a lecturii Evangheliei pe mai multe voci (după cum se face şi cu Evangheliile care relatează Patimile, în Săptămâna Sfântă). Un ritual impresionant - deoarece cre­dincioşii „trăiesc” Evanghelia - şi plin de pedagogie.

8. Este şi o vestire a Cincizecimii: pescarii neînvăţaţi din Galileea se vor face dascăli şi vor fi învăţă­torii neamurilor.

9. Adică pe dalele Templului, pe pardoseala evreilor.